K. Schippers, scriitor: „De la un iluzionist am învăţat cum să jonglez cu cuvintele“

Scriitorul olandez K. Schippers, al cărui roman „Unde ai fost“ a apărut de curând în traducere la Editura Univers, spune că a învăţat arta lui de la un unchi iluzionist.

K. Schippers (76 de ani) este un autor versatil: scrie poezie („O ciocârlie deasupra câmpului", 1996), povestiri şi eseuri („Camera zburătoare", 2003) şi nuvele („Zilah", 2002). Romanul său „Unde ai fost", apărut şi la Editura Univers, a câştigat Premiul Libris în 2006. Juriul a numit romanul „punctul culminant al operei atât de complexe a lui Schippers".

K. Schippers, unul dintre fondatorii revistei literare olandeze „Barbarber", se concentrează adesea asupra neobişnuitului din viaţa de zi cu zi, privind cu atenţie lumea până când reuşeşte să-i redea prospeţimea.

A mai publicat „Mireasa lui Marcel Duchamp", o carte despre artistul care a fost pentru Skippers o adevărată obsesie de-a lungul întregii sale vieţi. Scriitorul a avut legături strânse în anii '70 cu Man Ray, Gabrielle Buffet-Picabia, Nelly van Doesburg şi alte personaje celebre care l-au cunoscut pe Duchamp.

Ultimul său roman, „Magazinul de pălării", este în curs de apariţie la Editura Univers în traducerea Luminiţei Bobu. În 1996, K. Schippers a primit Premiul P.C. Hooft pentru întreaga sa operă.

„Weekend Adevărul": Numele tău adevărat este Stigter. Cum ţi-ai ales pseudonimul?

K. Schippers: Pseudonimul meu este rezultatul unei glume. Când erau foarte tineri, patru prieteni au lansat o revistă. Eu eram unul dintre ei. Pentru noi, nu era nicio diferenţă între un poem şi ceea ce înşira pe hârtie un copil sau o listă de cumpărături. Un slogan scris pe o clădire putea fi la fel de interesant ca o poveste sau o literă pe care o găseam pe stradă. Într-o scrisoare, un distribuitor de carte mi-a scris numele greşit: Schippers. Aşa că mi-am asumat acest nume, de ce nu? Îmi plac erorile. Iar K. este o literă frumoasă, asta-i tot, de aceea am folosit-o ca iniţială a prenumelui.

Romanul „Unde ai fost" are un punct de plecare în realitate?

În anul 2001, mama mea a murit acasă la noi, în urma unei boli grave. Avea o vârstă... avea 99 de ani. După ce a murit, a trebuit să văd ce fac cu lucrurile ei. Am găsit o mulţime de fotografii în albume şi în cutii de carton. A avut un aparat de fotografiat şi o cameră obscură de când avea 16 ani. O mulţime dintre aceste poze erau făcute pe plajă. Sărbători, copii... aproape că le puteam auzi vocile. În altele, vedeai scene fotografiate în timpul petrecerilor date în casă.

Îţi aminteşti de aceşti oameni?

Da, erau prieteni şi rude ale părinţilor mei, majoritatea dintre ei dispăruţi în ziua de azi. În timp ce răsfoiam prin albume, m-am gândit deodată: poate că aş putea face ceva cu fografiile astea... încă nu ştiam ce.

Ceva... ce anume? Şi cum?

Întotdeauna se iveşte întrebarea asta. Am început scriind ceva despre un bărbat care se uita la fotografiile făcute de mama lui, la scurt timp după ce ea murise. Era un lucru foarte adevărat, foarte aproape de viaţa mea.

Dar „Unde ai fost" este ficţiune.

În mod sigur nu a fost ficţiune la început. Am scris despre fotografii în numele lui Ruud, eroul cărţii, dar foarte aproape de faptele din viaţa reală. I-am împrumutat propriile mele experienţe. Dintr-o dată m-am întrebat dacă aş putea trece printr-o fotografie, în cealaltă dimensiune... în timp ce scriam despre ea, îmi retrăiam copilăria.

Ruud este asemănător cu băiatul care ai fost?

Ruud este o persoană diferită de mine, aşa cred... (râde). L-am întâlnit doar pe hârtie.

Are o obsesie pentru o femeie în toată firea...

Şi acum, vrei să afli dacă şi eu am avut o astfel de obsesie?

...Da, în copilărie.

În carte, Ruud are 11 ani, iar Chris are vreo 27... e o diferenţă mare. Ea e o prietenă a mamei lui.

N-aş vrea să comit o indiscreţie de neiertat cu întrebarea asta.

Nu pot nega că întotdeauna în cărţile mele există o diferenţă de vârstă între personaje. Poate că cel mai deschis este exprimată în „O dragoste în anul 1947". Un băiat de 11 ani întâlneşte o fată de 15 pe o insulă, în timpul vacanţei de vară, şi ştie imediat că ea este aceea... că niciodată nu va mai fi niciuna la fel ca ea.

O dragoste imposibilă...

Da (râde). Foarte romantic... Cred că am o vârstă nepotrivită, mă gândeam... de ce n-am şi eu 16 - 17 ani măcar... să fi fost cu câţiva ani mai mare.

Iar în „Unde ai fost" ai făcut ca această diferenţă de vârstă să fie de 16 ani.

Copilăria unei făpturi umane este plină de dragoste neîmpărtăşită... o prietenă a mamei era atât de frumoasă... dar nu trebuie să spui nimănui asta. Imaginam tot felul de trucuri ca să o pot atinge.

Trucuri?

De pildă, făceam în aşa fel încât braţele noastre să se atingă atunci când treceam pe lângă ea... Într-o carte poţi merge mult mai departe. Pentru că e ficţiune.

Chris îşi petrece noaptea cu un băiat...

Lucrurile astea chiar se întâmplă.

Lucrurile astea le-ai făcut să se întâmple, scriindu-le. Capitolul respectiv a făcut scandal în presa literară, la apariţia cărţii?

Nu, deloc. E ceva simbolic, dacă vrei, lumea dragostei neîmpărtăşite, şi dacă ai putea să te întorci înapoi în timp, în copilăria sau în tinereţea ta...

Ai putea schimba ceva?

Depinde de imaginile prin care redai asta. În prima noapte, ea adoarme, copilul se duce în grădină. Stă pe un scaun, îmbrăţisându-şi genunchii, se leagănă înapoi şi înainte... se uită la stele şi este fericit.

În SUA, un asemenea capitol ar stârni scandal.

Chiar şi după „Lolita"?

Americanii sunt destul de reticenţi când vine vorba despre copii.

Asta este o operă de artă... nu e pornografie.

Desigur. În artă, doar lipsa talentului e pornografie. Când am citit cartea, am văzut totul aproape filmic.

Am scris cartea aproape ca pe un scenariu.... Am lucrat ani buni într-un studio şi am învăţat mult din asta.

Ce anume ai învăţat?

Scenă filmată în întregime, apropiere medie, close-up... lungimea unei scene... lucrurile tehnice sunt întotdeauna foarte importante. Când încep o carte, trebuie să ştiu dinainte câte capitole o să aibă.

Cum e familia ta?

Bunica şi un unchi din partea mamei au pictat ca artişti profesionişti. Un alt unchi meu a fost iluzionist.

Ai învăţat ceva de la el?

Da, foarte mult. Poate că am învăţat cum să jonglez cu cuvintele.

Ai fraţi sau surori?

Doar un frate care e cu cinci ani mai mare ca mine. În familia noastră avem un simţ al umorului foarte special. Odată fratele meu m-a întrebat: „Ştii de ce e muntele aici?" „Nu", am răspuns eu. „Ca să nu vedem ce este de partea cealaltă". Asta a făcut asupra mea o impresie uriaşă, pentru că era un răspuns şi amuzant, şi misterios în acelaşi timp.

Pentru mine, personajul principal al cărţii este Leida, mama lui Ruud. E fascinantă. Ai construit cartea în jurul ei sau aşa mi se pare mie?

N-aş fi putut scrie „Unde ai fost" dacă nu ar fi fost modul ei de a privi lumea. Întotdeauna observa lucrurile ieşite din comun. Un câine singur în tramvai... părea să fie lipsit de stăpân. „Îi place să călătorească împreună cu noi în tramvai", i-a spus conductorul mamei, „de la început până la capăt". Altă dată, a văzut un bărbat care stătea în staţia de autobuz. Îşi îmbrăcase paltonul cu tot cu umeraşul pe care stătuse. A întrebat dacă putea să i-l dea ei...

... ca un suvenir?

Da, şi bărbatul i l-a dat. Întotdeauna obţinea ceea ce voia, nu-i rezista nimeni.

De ce John, tatăl, este aproape absent din povestea lui Ruud?

Nu e absent, merge cu Ruud să-i arate seiful din biroul lui, îi arată tot felul de lucruri de valoare. Doar că John e o persoană mai tăcută decât Leida.

Cartea sugerează într-un mod foarte subtil, într-o singură frază, că Chris îl place pe băiat pentru că îl iubeşte în secret pe tatăl lui: spune că faţa lui seamănă foarte mult cu aceea a tatălui.

Este adevărat, e o lectură foarte bună. Nu mă gândisem la asta.

În spatele acestei poveşti e o ţesătură dramatică foarte puternică - poate fi foarte bine citită, în termeni psihanalitici, ca transfer.

Asta depinde de cititor. Dar, pentru băiat, problema se pune astfel: cum pot ajunge să capăt ceea ce îmi doresc? Copilul e un mic şmecher, ştie tot felul de trucuri.

Tu însuţi ştii tot felul de trucuri magice, învăţate de la prietenii iluzionişti din copilărie?

Ţi-am spus despre unchiul meu. Nu încerc să ascund nimic.

Nostalgia este sentimentul care ţi-a dictat povestea din „Unde ai fost"?

Nu nostalgia, ci dragostea.

Dacă ai putea alege, ai rămâne în trecut, precum personajul tău, Ruud?

Pentru un scurt timp, da, dacă ar fi posibil. După aceea aş veni înapoi în prezent, ca să scriu despre asta. Îi datorez publicului meu urmarea romanului.

Spune-mi despre cum e să fii poet.

Pentru mine nu e o mare diferenţă între a fi poet sau prozator. Este vorba de a observa lucruri pe care nimeni nu pare să le observe, dar sunt nişte lucruri evidente. Adesea este un gând exprimat în cuvinte simple, fără nicio urmă de sentiment sau de răutate. Gândul în sine poate fi complicat.

„De hoedenwinkel (Magazinul de pălării)" va fi publicat de Editura Univers. Cum a început scrierea acestui roman?

În urmă cu câţiva ani era un magazin de pălării pe strada pe care locuiesc eu. Întotdeauna am vrut să fac ceva cu magazinul acesta, dar nu ştiam nici ce, nici cum. Apoi m-am gândit la o femeie care ar lucra în acel magazin şi care dintr-odată s-ar gândi: există un viitor al pălăriilor... Aşa că deschide ea însăşi un magazin de pălării. Apoi cineva o întreabă: ar putea să dea nume străzilor dintr-un cartier nou clădit al oraşului? Desigur, spune da, dar de aici încolo încep greutăţile. Limbajul începe să dispară, cum a dispărut acum vreo 20 de ani lumina zilei din New York. Oamenii trebuie să înceapă să vorbească prin intermediul imaginilor şi al desenelor, pentru că limbajul nu le mai foloseşte la nimic.

Ţi-am trimis muzică românească şi ţi-a plăcut. Îţi place sunetul cuvintelor româneşti?

Dacă ar fi să le descriu în cuvinte, cuvintele româneşti sunt roşii şi puţin purpurii, dacă-mi dai voie. Nu pot înţelege nici măcar un cuvânt, şi ăsta-i un mare avantaj. Doar sunet, fără înţeles.

Ai vrea să le spui câteva cuvinte cititorilor tăi din România despre următoarea carte pe care o ai în minte, încă nescrisă?

Nu ştiu nici eu nimic. Va fi ceva amuzant şi misterios, ca întotdeauna, asta e sigur. 

"Dacă ar fi să le descriu în cuvinte, cuvintele româneşti sunt roşii şi puţin purpurii, dacă-mi dai voie. Nu pot înţelege nici măcar un cuvânt, şi ăsta-i un mare avantaj. Doar sunet, fără înţeles."

Amintire şi joc

„Unde ai fost" este o carte alumilor paralele: peste un prezent în care trăieşte personajul adult Ruud se suprapune un timp al copilăriei, luminos ca într-o fotografie supraexpusă, un trecut în care tânjeşte să se întoarcă  şi în care ar vrea să rămână.

O soră psihanalistă, o iubită care îi oferă un „brevet de amant",  o mamă dispărută în apartamentul căreia începe călătoria în timp, muzicieni, scamatori  şi obiecte vechi învestite cu forţa magiei: aceasta este lumea extraordinară a romanului „Unde ai fost", o carte ludică, fascinantă prin imaginile puternice şi cadenţa ei incantatorie.