La ce este bun bietul zmeu

Pentru că săptămâna trecută v-am întristat, povestind despre zburător, şi despre efectele lui malefice, m-am hotărât să găsesc un soluţie. Şi ce credeţi? Printre vechile remedii vrăjitoreşti ale românilor, am dat de o reţetă bună pentru a-l pune pe zburător cu botul pe labe.

Este vorba despre o alifie pentru uşi şi ferestre. Preparatul este menţionat în multe cărţi de folclor, din secolul al 19-lea, în care zburătorii sunt opriţi să intre în casele ale căror intrări sunt protejate cu această mixtură. 

După cum intuiţi, mai întâi se face o licoare din plante, îngroşată cu odolean şi cu boabe de grâu. Până aici - totul bine! Numai că ingredientul principal este untura de zmeu plesnit. Prin urmare, nu doar că trebuie să găseşti un zmeu, dar, dacă ai norocul acesta, n-ai voie să-l omori, ci trebuie să-l faci să plesnească.

Dintre multele basme care descriu ţara zmeilor, există unul în Botanica lui Sim. Fl. Marian, care ar putea da ceva şanse celui hotărât să facă elixirul menţionat mai sus.

Se spune, în acest basm, că zmeii trăiesc la munte, într-un ţinut vast, pe unde şi oamenii mai fac din când în când câte o incursiune, pentru că zmeii au vederea destul de proastă.

În schimb auzul le este de nota zece. Prin urmare, oamenii care se încumetă să urce muntele zmeilor nu trebuie să vorbească şi nici să cânte, nu au voie să râdă sau să scoată vreun sunet. Până aici parcă suntem în drama horror A Quiet Place /Fără zgomot! a lui John Krasinski. Dar vă asigur că e vorba despre un basm românesc.

După ce o serie de temerari îşi pierd viaţa, ba din cauza râsului, ba din cauza plânsului, în sfârşit, un erou reuşeşte să se strecoare, fără să fie simţit. Lucrurile merg bine, până când sughite accidental, iar zmeul e gata să-l prindă, dacă n-ar fi fost ajutorul unui berbec.

În multe basme animalele sunt mai deştepte decât oamenii, ca şi aici, unde berbecul reuşeşte să-l tragă pe ghinionist din raza de acţiune a zmeului.

Însă, nici zmeul nu era prost. Iar aici trebuie să fac o paranteză să spun că zmeul din imaginaţia mea arăta ca dervişul de mai sus, dintr-un portret al lui Preziosi: un domn care nu purta ochelari, dar care auzea foarte bine, înţolit în atlazuri, şi cu degetele pline de inele, după cum se va vedea mai departe.

Zmeul îşi scoate din deget un inel, despre care orice muritor ştia că era fermecat, şi îl aşează pe o piatră, cu toată nepăsarea, îndepărtându-se foarte mult.

Eroul este doar un om, are slăbiciuni. El vrea să pună mâna pe inel şi cum zmeul era la o distanţă destul de mare, înhaţă bijuteria şi-o pune pe deget. Dar de îndată, inelul începe să-l strige pe zmeu.

Eroul nostru, care, scuzaţi-mă, nu era prea deştept, este de-a drept prins în capcană: nici nu poate să scoată inelul, nici nu ştie să-i folosească puterile.

Zmeul se apropia foarte repede. Nu exista nicio scăpare. În disperare de cauză îşi taie degetul şi-l azvârle într-o baltă, iar zmeul, ascultând de chemare, se aruncă în apă şi se îneacă.

Ceva mai târziu, cadavrul iese la suprafaţă şi plesneşte, din cauza apei pe care zmeul o înghiţise în ultimele şi dramaticele sale clipe de viaţă.

Iar o vrăjitoare, care ştia ce se face cu untura unui zmeu plesnit în mod natural… profită de toată această poveste, care, deşi tristă, precis nu v-a întristat, ca moartea fetei de data trecută. Asta e, după zmei aproape nimeni cu plânge!