„La noi, când vine iarna”, după treizeci şi cinci de ani

„La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşază pe pământ şi sunt zăpadă. De asta e atât de senin şi de rece. De asta nu plouă şi putem vedea toate avioanele care merg spre ţările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot şi ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă însă nu ne e frică, pentru că bunicu’ nostru e preot.”

Aşa e iarna pentru un băieţel şi aşa sună primele rânduri din romanul „La noi, când vine iarna”, pe care Mircea Diaconu îl publica acum treizeci şi cinci de ani la Editura Ion Creangă. Recitită în primele zile din 2015, povestea unei ierni din anii ’50, spusă de un copil dintr-un sat în care nimeni „nu suferă decât de măsele”, îţi aduce aminte de un Mircea Diaconu lăsat în umbră şi în urmă de Mircea Diaconu-politicianul-antenist-europarlamentar-independent-etc. Adică de un artist care se pricepea să emoţioneze nu numai pe scenă şi în faţa aparatului de filmat, ci şi în scris.

Cu firescul cu care juca, Mircea Diaconu descoperea, scriind această carte, lumea văzută prin ochii unui copil de ţăran, care îşi aşteaptă prima pereche de pantaloni lungi. Depăna cu un umor curat, cu o sensibilitate cu efect controlat, iarna băieţelului care aşteaptă plecarea cârdurilor de unchi şi mătuşi sosiţi în vizită de Crăciun, care se teme de „oamenii cu ochelari” pentru că ar putea fi doctori, ceea ce nu e deloc de bine pentru un băieţel care le dă de mâncare pisicilor pe ghetele rubedeniilor aşezate la masă, care aude vorbindu-se de partizani ascunşi, care învăţă să citească şi descoperă niscaiva epistole de amor, care vrea să vină primăvara şi să se coacă bine. În cartea lui sunt prezente câteva dintre ingredientele literaturii adevărate. Expediat la momentul 1980 ca „literatură pentru copii” şi astfel condamnat la lipsă de interes într-o perioadă în care cenzurii se pare că i-au scăpat referirile la partizanii anticomunişti din munţi şi alte aluzii vinovate, „beneficiar” al prejudecăţii criticilor literari despre actorii care se fac scriitori, volumul „La noi, când vine iarna” e de citit în primele zile hibernale ale lui 2015. Poate mai ales pentru aceia, mulţi, pentru care Mircea Diaconu e „actorul ăla de la Antena 3”...

La 65 de ani bătuţi pe muchie, n-ar fi rău ca acesta din urmă să se dea de trei ori peste cap, precum eroii din basme, şi să ne aducă el însuşi aminte despre el însuşi – despre cărţile, spectacolele şi mai ales despre filmele lui. Conştient că politica e „o formă de actorie”, cum el însuşi a declarat, şi totuşi prins strâns în mrejele acestei forme, Mircea Diaconu ar putea coborî de la aparenta înălţime a ideilor sale despre salvarea neamului spre a-şi reconfirma valoarea. Aşa l-ar putea descoperi cei pentru care, până una alta, el rămâne „actorul ăla de la Antena 3”.

Însă până se va reconfima singur, noi putem să-i (re)citim liniştiţi cărţile, o altă pistă pe care a abandonat-o la un moment dat, prins fiind cu mandate, comitete şi comiţii. „La noi, când vine iarna”, după treizeci şi cinci de ani, îşi păstrează forţa şi farmecul, confirmând un talent autentic. Printre arome de dovleac copt şi sarmale, urme pe zăpadă, flori de câmp, mătuşi pupăcioase, o mamă-zână şi multe ascunzişuri în care copiii nu se plictisesc, romanul lui îşi trăieşte frumos viaţa, invitându-şi cititorul într-o iarnă în care totul este cunoscut, şi totuşi atât de îndepărtat. Băieţelul lipit cu nasul de geam, cu ochii ţintă la troienele albe şi cu gândul la vecina Aluniţa Cristescu, care „are un haz al ei”, descoperă, încet-încet, lumea din jur. Şi, odată cu ea, minciuna: „Mă gândesc că minciuna are rostul ei; fără ea n-aş putea să fac călătoriile din magazie, să plâng când citesc scrisorile din cufăr, să conduc avioane şi să mor de-atâtea ori. Nici nu ştiu de ce trebuie să se cheme minciună, când, de fapt, e un fel de adevăr.”