Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Lavinia Bălulescu, scriitoare: „Nu a fost deloc confortabil să scriu biografia lui Steinhardt“

12
30 May 2020 17:50:57
Autor: Dana Mischie
Lavinia Bălulescu s-a simţit grozav scriind despre Steinhardt; Fotografii: Ema Cojocaru, Arhiva personală
Lavinia Bălulescu s-a simţit grozav scriind despre Steinhardt; Fotografii: Ema Cojocaru, Arhiva personală

Scriitoarea Lavinia Bălulescu povesteşte cum a fost experienţa de a scrie biografia romanţată a lui Steinhardt, de la documentarea asiduă, care o trimitea de la un titlu la alte cinci, până la vizitele la Mănăstirile Rohia şi Rohiţa, unde a vorbit cu preoţi care l-au cunoscut pe călugăr.

„Steinhardt. Bughi mambo rag“, volum din colecţia „Biografii romanţate“ a editurii Polirom, prezintă viaţa scriitorului torturat de comunişti din perspectiva a trei personaje-cheie: tatăl său, Oscar Steinhardt, unul dintre securiştii care l-au urmărit zi şi noapte – singurul personaj inventat – şi unul dintre discipolii săi de la Mănăstirea Rohia. Autoarea Lavinia Bălulescu explică ce a însemnat scrierea unui astfel de volum, care a venit ca o mare provocare, prin care simţea că trebuie să înainteze cu grija gimnastului în exerciţiu la bârne. După terminarea cărţii, o consecinţă în plan personal a fost sentimentul unei mai bune înţelegeri a scriitorului-călugăr, dar mărturiseşte că, lăuntric, s-au mai întâmplat nişte lucruri intime şi pozitive.


„Weekend Adevărul“: Colecţia Polirom „Biografii romanţate“ abordează biografiile mai multor personalităţi din cultura română. Cum s-a întâmplat: tu l-ai ales pe Steinhardt sau ţi s-a dat?
Lavinia Bălulescu: Eu l-am ales. La începutul discuţiilor mele cu Adrian Botez, redactor-şef Polirom Iaşi, am primit o listă orientativă de nume din care aş fi putut să-mi aleg pe cineva despre care să scriu, dar eram liberă şi să propun un alt nume. Până la urmă, după ce m-am tot gândit câteva zile,
l-am ales pe Steinhardt.
 
Dacă n-ar fi fost Steinhardt, ce altă biografie ţi-ar fi plăcut să scrii? Mai ai în plan să faci asta?
Nu m-am gândit foarte serios la asta până acum. Mi-a fost destul de complicat să termin de scris şi despre Steinhardt, nu ştiu dacă voi mai repeta experienţa.
 
Când ai citit prima dată „Jurnalul fericirii“? Acum, după ce ai scris despre Steinhardt, cum îl găseşti? Ţi s-a schimbat perspectiva?
L-am citit prima dată acum câţiva ani, nu foarte mulţi. Apoi am recitit părţi din el de-a lungul timpului şi,
desigur, în ultima perioadă, când mi-am făcut documentarea. Perspectiva nu mi-am schimbat-o, dar cred că mi-am adâncit-o. Cred că am reuşit să intru puţin, foarte puţin, sub suprafaţa lucrurilor.
 
Cum ai găsit experienţa de a ieşi din lumea ficţiunii şi a editorialelor şi a păşi în lumea concretă a biografiei unei personalităţi cunoscute? A fost confortabil?
Nu a fost deloc, dar deloc confortabil. A fost chiar o mare provocare şi de asta am şi acceptat. Îmi plac provocările, îmi place senzaţia de final, a reuşitei, după ce la început ţi-ai spus: „Vai, nu pot să fac chestia asta“. Inconfortabil mi se pare, în primul rând, să scrii pe o temă dată, fie ea şi una de ficţiune. Nu zic că n-am mai scris până acum pe teme date. Ba chiar în unele cazuri am făcut-o cu mare plăcere. Dar tot e o constrângere. În cazul acesta, însă, constrângerea a fost mult mai mare, pentru că aveam atât de multe lucruri la care era necesar să fiu atentă, de la detaliile vieţii lui Steinhardt, până la amănunte din perioada istorică în care se petreceau lucrurile. Simţeam că merg pe o bârnă şi că trebuie să înaintez cu mare grijă, cu luciditate, cu enormă atenţie, fără să alunec. Însă,  la final, bucuria a fost enormă, de asta îi şi sunt recunoscătoare lui Adrian Botez că mi-a dat această provocare.
Cred că scrierea acestei cărţi nu a fost consumatoare, ci mai degrabă creatoare de energie. Nu m-am simţit deloc epuizată la final. 

„M-am simţit mai înaltă cu câţiva centimetri“

 
Cât ţi-a luat să scrii cartea – şi timp, şi energie?
E destul de greu de cuantificat, pentru că nu am scris zi de zi. Vestea despre carte am primit-o în vara lui 2019, când am şi început să scriu, apoi am abandonat o perioadă, pentru că am avut altele pe cap şi nici nu m-am simţit în stare. Am avut nevoie de câteva luni în care „să rumeg tot“, să găsesc soluţii pentru toate dificultăţile pe care le întâmpinam şi, desigur, să mă documentez. Cred că, mai mult decât munca scrierii, mai mare a fost munca documentării. Am dormit luni întregi cu un teanc gigantic de cărţi pe masa din dormitor şi cu un caiet în care îmi notam diverse. Simţeam că-mi pregătesc un doctorat, simţeam că e ceva mult mai amplu decât mi-am imaginat iniţial. Un titlu mă trimitea la alte cinci, un citat mă făcea să caut o carte despre psalmi, o scrisoare mă făcea să umblu prin anticariate în căutarea unui titlu care nu s-a mai reeditat din anii ’90. Dar asta a fost şi partea care mi-a plăcut cel mai mult: să pun cap la cap toate fragmentele acestui puzzle pe care îl ţeseam. 
 
Pe măsură ce am înaintat în documentare şi am început să mă simt un pic mai stăpână pe mine, am reuşit să mă reapuc serios de scris la finele anului 2019. Am terminat cartea în aprilie 2020, în timpul pandemiei, şi principala mea temere a fost că nu mai reuşesc să termin de scris în asemenea condiţii. Dar am reuşit. Dacă vorbim de energie, cred că scrierea acestei cărţi nu a fost consumatoare, ci mai degrabă creatoare de energie. Nu m-am simţit deloc epuizată la final. M-am simţit mai înaltă cu câţiva centimetri, ca şi cum mi se mai pot lungi oasele la 35 de ani. Şi mă simt pregătită să scriu şi altceva.
 
Ce a fost în capul tău când ai ales pentru subtitlu expresia „Bughi mambo rag“?
Titlul cărţii a fost de la început acesta. La un moment dat am avut o mică îndoială, când am crezut că am găsit ceva mai potrivit, dar mi-a trecut repede. Legătura este, desigur, cu expresia folosită de Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“, atunci când marchează fragmente de conversaţii între deţinuţi, şi m-am gândit că pot fi găsite asemănări între maniera în care sunt scrise acele fragmente şi părţi din cartea mea.
 
În ce fel te-a schimbat această biografie? Ce ai învăţat după ce ai citit şi ai scris atât de multe despre Steinhardt? La ce te-a făcut să te gândeşti mai intens?
Pentru mine a fost un exerciţiu extraordinar. Mă simt bine după terminarea acestei cărţi. Mă simt recunoscătoare că am putut să aflu atât de multe despre Steinhardt şi că am putut să scriu atât de multe despre el. Încă las lucrurile să se decanteze în mine, dar în mod sigur a fost o mare bucurie.
 

Cel mai greu capitol 

 
Steinhardt avea câteva credinţe şi obsesii puternice. Scriind despre ele, te-ai gândit care sunt ale tale şi ce e de făcut cu ele?
Nu am avut neapărat nişte momente de epifanie. Atât doar că am simţit că-l înţeleg pe Steinhardt, am simţit că rezonez cu el şi probabil s-au mai întâmplat în sufletul meu nişte lucruri intime, care mi-au făcut bine. Cu siguranţă m-am apropiat de el şi de o lume nu foarte cunoscută mie. În plus, m-am bucurat să cunosc nişte oameni grozavi în tot acest proces.
 
Au fost momente, detalii care ţi-au dat bătăi de cap? Te-ai surprins suferind alături de Steinhardt? Ai simţit nevoia să îndulceşti unele scene, te-ai simţit complice cu el?
Al doilea capitol mi s-a părut cel mai greu de scris, cel din perspectiva securistului, poate şi pentru că a fost singurul personaj inventat. În rest, sigur că sunt părţi ale poveştii sale de viaţă care sunt efectiv zguduitoare. Citirea, recitirea, imaginarea şi descrierea lor sunt lucruri complicate, dar nu mă plâng. Eu n-am făcut decât să scriu despre ele.
Un mic secret ar fi că, atunci când am scris despre Oscar Steinhardt, m-am gândit foarte mult la bunicul meu patern, Constantin, care nu mai e printre noi acum, dar căruia i-ar fi plăcut tare mult să citească această carte.

Chinurile unei scriitoare

 
De ce ai ales ca prima parte a biografiei să fie relatată prin prisma lui Oscar, tatăl lui Steinhardt?
Principala mea provocare în scrierea acestei biografii romanţate a fost unghiul de abordare. Cum fac să spun povestea cuiva care a făcut-o deja? Şi încă a făcut-o atât de bine! Ce pot eu să spun mai mult decât a spus el despre sine şi despre cei din jur? În mod evident, nu puteam să povestesc la persoana întâi, pentru că o făcuse chiar el. Asta m-a chinuit cred că săptămâni în şir. Apoi mi-am dat seama că îl îndrăgeam enorm pe Oscar Steinhardt, tatăl, un om senzaţional, care i-a dat putere lui Steinhardt,
l-a sprijinit în luarea deciziilor, l-a provocat să fie curajos, i-a stat alături, l-a aşteptat până la ieşirea din închisoare şi câte şi mai câte. Aşa că mi-am zis: o să scriu din perspectiva tatălui! 
 
Apoi a apărut o altă dificultate: la un moment dat, după dispariţia tatălui, cum o să spun ce s-a întâmplat mai departe? Aşa că am înţeles: am nevoie de trei personaje care să spună povestea lui Steinhardt. Trei, din mai multe motive. Pentru că e un număr bun. Pentru că sunt trei perioade importante din viaţa lui Steinhardt.  Mi s-a părut că asta ar fi formula cea mai potrivită, cea mai de ajutor pentru mine, ca să pot spune povestea aşa cum nu s-a mai spus până acum. Un mic secret ar fi că, atunci când am scris despre Oscar Steinhardt, m-am gândit foarte mult la bunicul meu patern, Constantin, care nu mai e printre noi acum, dar căruia i-ar fi plăcut tare mult să citească această carte.
 
În partea a doua încredinţezi povestea securistului. De ce ai simţit nevoia unui ton mai comic şi de ce ai vrut să-i acorzi o voce şi lui?
Mă bucur că s-a simţit şi comicul din partea a doua, deşi eu iniţial nu am gândit aşa tonalitatea acelui fragment. Am ales ca a doua voce care spune povestea să fie cea a unui securist, pentru că umbra Securităţii a planat toată viaţa asupra lui Steinhardt şi am simţit că era necesară prezenţa ei pregnantă şi în carte.
 

„Trei priviri necesare asupra realului“

 
A treia parte conţine viziunea discipolului de la Mănăstirea Rohia. Care dintre cele trei perspective ţi se pare cea mai lucidă?
Discipolul chiar există, de fapt vocea din carte e o combinaţie între doi discipoli pe care i-am cunoscut în realitate. Nu ştiu dacă e vreo perspectivă mai lucidă şi una mai puţin lucidă, dar cred că sunt trei priviri necesare şi diferite asupra realului. Şi toate trei, împreună, cred că pot oglindi ceva din ce a fost Steinhardt.
 
A mai fost vreun personaj din viaţa lui Steinhardt care ţi s-a părut tentant, dar nu a intrat mai amplu în carte?
Au fost mai multe, am avut o listă întreagă, dar apoi am renunţat la ele, pentru că nu le-am
mai găsit un loc în carte.
 
Există vreun detaliu sau vreun moment pe care, dintr-un motiv sau altul, nu ai putut să-l incluzi în carte şi pe care-l regreţi?
Aş fi vrut să scriu despre o umbră a unui personaj, o umbră atât de subtilă încât pare că personajul nici n-a existat: o iubire din tinereţea lui Steinhardt. Dar nu i-am mai găsit locul.
 

„Am traversat o parte a izolării făcând pâine de casă“

Au fost şi nişte oameni care te-au ajutat să-l cunoşti mai bine pe Steinhardt. Cine sunt ei?
Sunt recunoscătoare tuturor oamenilor care m-au sprijinit, dar şi tuturor celor care au scris despre Steinhardt înaintea mea şi mi-au făcut mult mai uşoară munca. Despre ei am scris şi la finalul cărţii. După ce Adrian Botez mi-a servit provocarea scrierii biografiei, am luat legătura cu George Ardeleanu, autorul volumului „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“, cartea care m-a ajutat cel mai mult în procesul de documentare. Am cerut ajutorul şi am primit un început de listă bibliografică, extrem de necesară. La final, acelaşi George Ardeleanu m-a ajutat enorm, pentru că aveam mare nevoie de privirea de ansamblu a unui expert în Steinhardt, ca să fiu sigură că nu mi-a scăpat vreun detaliu. Foarte mult m-au ajutat şi preoţii Ştefan Iloaie şi Vasile Filip, povestindu-mi amintirile lor despre Steinhardt. Amândoi l-au cunoscut la Mănăstirea Rohia, iar al treilea capitol nu putea fi scris fără amintirile lor. În plus, amândouă întâlnirile, atât cea cu părintele Iloaie, cât şi cea cu părintele Filip, au fost experienţe uluitoare! Mi-au făcut foarte bine nu doar pentru scrierea cărţii. Extrem de benefice au fost şi vizitele mele la Mănăstirile Rohia şi Rohiţa şi le mulţumesc călugărilor de acolo pentru că m-au primit şi m-au îndrumat.
 

Necesitatea unui detaliu marginal

 
La finalul cărţii menţionezi că atunci când a trebuit să inserezi replicile reale ale lui Steinhardt, te-ai simţit ca un DJ care are multe sunete grozave pe care trebuie să le mixeze. Care dintre părţi e cel mai ficţionalizată şi de ce?
M-am simţit aşa pentru că aveam pe zeci de pagini notate tot felul de replici de-ale lui Steinhardt. Unele erau din „Jurnal“, altele din ce îmi povestiseră oamenii care l-au cunoscut, iar altele din cărţile lui sau din cărţile care includeau diverse corespondenţe ale sale. Nu voiam nici să le folosesc cuvânt cu cuvânt, dar nici să mă îndepărtez prea mult de ele şi de sensul lor. Greu mi-a fost să mă hotărăsc ce să aleg şi până la urmă a ieşit un mix, de asta am şi spus că m-am simţit ca un DJ. În legătură cu ficţionalizarea, cred că aici ar trebui să vorbesc despre al doilea capitol, cel în care auzim vocea securistului. Desigur că nu am dat peste unul dintre securiştii care l-au urmărit pe Steinhardt. Am studiat însă tot felul de documente, am citit mult şi mi-am imaginat acest personaj, unul singur, deşi securişti au fost mulţi pe urmele lui. De asemenea, mi-am imaginat momentul în care securistul are un accident. Nu ştiu dacă s-a întâmplat aşa ceva, probabil că nu, dar aveam nevoie de un motiv pentru ca cei doi, urmăritul şi urmăritorul, să se întâlnească. Accidentul lui Steinhardt este însă real, am aflat despre el citind o notă de subsol dintr-o carte. Căutam ceva marginal biografiei lui Steinhardt, ceva ce s-a întâmplat, dar despre care nu s-a prea scris, iar accidentul a fost acel ceva.
 
Cum l-ai rezuma acum pe Steinhardt?
E foarte greu de rezumat un asemenea om. Dacă am reuşit să-i conving pe oameni să citească sau să recitească „Jurnalul fericirii“, mi se pare grozav şi pentru mine e de ajuns!
Simt că viaţa s-a mai aşezat un pic, dar n-am apucat să mă bucur prea mult de noul meu oraş, pentru că a venit pandemia.

O rezidenţă literară care s-ar putea să nu mai fie

 
Ce planuri mai ai, literare sau altfel? Cum te-a prins perioada de izolare?
Din aprilie 2019 am plecat din Bucureşti, iar din august 2019 locuiesc în Cluj-Napoca, unde m-a prins deci şi pandemia. Cum spuneam, am terminat de scris cartea la începutul pandemiei şi am fost îngrozită că n-o să mai apuc s-o termin. Lucrez de acasă acum şi aşa mi-am trăit izolarea, într-un apartament cu două camere şi o bucătărie în care m-am apucat să cultiv o maia numită Porcupina. Am traversat prima parte a izolării cu Steinhardt, iar a doua parte făcând pâine de casă. Şi cel mai probabil aşa o să-mi petrec timpul şi de acum încolo, cel puţin o vreme. Am nişte planuri literare, dar nu prea îmi place să vorbesc despre ele până nu văd că se concretizează. Mici superstiţii! Oricum, legat de planuri literare, în toamnă aveam o bursă la Praga, o rezidenţă literară de două luni, la care deocamdată nu ştiu dacă voi mai putea să particip, tot din cauza pandemiei, şi asta mă întristează un pic. Dar mă bucur că deocamdată suntem bine.
 
Cum e viaţa în Ardeal? Ţi-e dor de Terasa Fericirii, care acum probabil e închisă?
Mi-e dor tare de Bucureşti, de oamenii de acolo şi de Terasa Fericirii, deasupra căreia am locuit şapte ani, aşa cum îmi e dor de Timişoara, oraşul în care am trăit înainte de Bucureşti. Simt că viaţa s-a mai aşezat un pic, dar n-am apucat să mă bucur prea mult de noul meu oraş, pentru că a venit pandemia. Aştept şi eu, ca toţi ceilalţi oameni din lume, să aflu ce va veni după. 
    

De la jurnalism la literatură

 
Numele: Lavinia Bălulescu
 
Data şi locul naşterii:
12 martie 1985, Drobeta-Turnu Severin, Mehedinţi
 
Studiile şi cariera:
  •  A absolvit Facultatea de Jurnalism-Engleză şi un masterat în Jurnalism european şi comunicare în regiuni multietnice, ambele la Universitatea de Vest din Timişoara.
  •  În perioada 2008-2019 a lucrat la „Adevărul“, întâi la Timişoara şi apoi la Bucureşti, ca reporter, editor, coordonator regional şi editor coordonator al secţiei Corespondenţi.
  •  În prezent este content manager la Transylvania College şi la BA DA film & music.
  •  A publicat trei volume de poezie – „Mov“ (2004), „Lavinucea“ (ediţia I, 2007; ediţia a II-a, 2017), „Zmeii sunt de treabă“ (volum scris împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, în 2018) –, romanul „La mine-n cap“ (2013) şi volumul de publicistică „Terasa fericirii“ (2018).
  •  Scrie şi pe blogul personal, „Ferma de gânduri“.
 
Locuieşte în: Cluj-Napoca

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

12 Comentarii

Oscar La Fontaine
30.05.2020, 18:14:20

Felicitări, abia aștept să citesc cartea!

+2 (2 voturi)
Adrian Foangǎ
30.05.2020, 19:31:41

Cere-i reteta de paine. E la fel de complexa.

0 (4 voturi)
Oscar La Fontaine
30.05.2020, 20:29:47

Adrian Foanga Știu să fac pâine, am și eu rețetele mele.

+2 (2 voturi)
Caius Iulius Caesar
30.05.2020, 19:40:15

Un sincer si din toata inima, BRAVO, doamna Lavinia ! Steinhardt a fost o personalitate care mi-a schimbat mult perceptia interioara si credinta. Cred chiar ca este un om providential, iar Jurnalul Fericirii (cel publicat la inceputul anilor 90 mi s-a parut net superior variantelor ulterioare) este un reper moral-crestin exceptional, mai ales in aceasta perioada in care credinta este sub asalt inclusiv din partea ziarului care va publica acest interviu. Abia astept sa citesc viziunea dumneavoastra de acest admirabil OM. Cu stima. P.S. Doamna Mischie, nu stiu ce ati inteles din viata domnului Steinhardt, dar "obsesii" va asigur ca nu avea, decat daca a fi un crestin militant si sincer va poate parea ca si redactor la Adevarul - "o obsesie".

+5 (5 voturi)
Beta Alfa
30.05.2020, 20:36:49

Jurnalul Fericirii este cu siguranta printre primele 10 carti ale literaturii romane.

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (12)