Lectură obligatorie pentru candidaţii la alegerile parlamentare. Studiu de caz: dispariţia unei clase sociale, după 1990

În anul 2010 era lansată la Polirom cartea antropologului american David Kideckel, rezultat al unor cercetări sociologice ce s-au derulat timp de mai bine de un deceniu. Autorul a trăit în mijlocul comunităţilor de muncitori de pe Valea Jiului şi din zona Făgăraşului, în scopul de a portretiza pe hârtie o imagine cât mai obiectivă a României postsocialiste.

Cum s-a reuşit lichidarea unei clase sociale

Chiar şi în România anului 2016, percepţia publică generală este aceea că trebuie să fii de stânga pentru a susţine cauza muncitorilor. David Kideckel a fost catalogat ca fiind comunist. Şi nu de ai lui. În SUA, epoca McCarthy a apus de mult.

Acum câţiva ani, proprietarul unui restaurant din Valea Jiului mi-a făcut cunoştinţă cu doi dintre foştii săi profesori universitari. Acestora le-am expus despre cercetarea mea asupra vieţii şi sănătăţii muncitorilor [...] Cel mai vorbăreţ dintre cei doi, un profesor de matematică pensionat, a ridicat capul şi m-a privit dezaprobator: „Ce sunteţi dumneavoastră”, mi-a zis, „comunist”?

Între anii 1999-2002, acesta a vizitat în repetate rânduri ţara noastră, unde a desfăşurat o intensă muncă de teren, necesară documentării. Cartea scrisă de dânsul mi-a fost recomandată la facultate. Mulţumesc pe această cale domnului profesor Alexandrescu.

A ales două zone industriale, ce au fost grav afectate de tranziţia de la sfârşitul anilor '90: Valea Jiului şi Făgăraş. A vorbit cu muncitorii, a luat interviuri liderilor sindicali şi a studiat presa vremii.

În primăvară, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană era lansată expoziţia „Oraşe româneşti în declin”, ce trata fenomenul distrugerii fostelor oraşe industriale, denumit generic în limba engleză Shrinking cities. Proiectul nu se axează într-o prea mare măsură pe probleme sociale, ci mai mult pe arhitectură urbană, reconstrucţie şi profesionalizarea administraţiei locale.  

Citeşte şi: Temă de reflecţie pentru candidaţii la alegerile locale: expoziţia „Oraşe româneşti în declin” de la MNAC

Ce ne facem, însă, cu dramele individuale şi colective, şomajul şi scaderea standardelor de viaţă, toate determinate de închiderea fabricilor şi minelor în anii '90? Tipul ăsta ne arată ceea ce opinia publică românească nu a fost în stare să vadă. Sau i s-a ascuns.  

Milioane de oameni nu şi-au mai găsit locul în societate. Noua economie de piaţă era însoţită de promisiunea, neonorată în final, de înfăptuire a unei clase de mijloc. În acest sens, David Kideckel îl citează pe Daniel Barbu, care afirma în anul 2004 următoarele: „Nu numai că a fi muncitor în România postcomunistă este o condiţie socială lipsită de prestigiul şi semnificaţia politică, cât şi de avantajele concrete ce-i erau asociate în comunism, dar acest prestigiu şi aceste avantaje nu sunt preluate de nimeni altcineva”.

Citeşte şi: În următoarele decenii, clasa de mijloc ar putea să primească înapoi ceea ce merită

Despre discursul alterităţii în societatea românească. Muncitorii - văzuţi ca un „anacronism brutal”

Pentru statul postsocialist nu este de ajuns ca muncitorii să devină invizibili, acesta încearcă, mai mult, să le înăbuşe vocile printr-o supraabundenţă de discursuri retorice care proclamă triumful democraţiei de piaţă. (Robert Weiner)

David Kideckel arată cu degetul spre mass-media românească, care a contribuit într-o mare măsură la acest discurs al înstrăinării muncitorilor. Acesta remarca la sfârşitul anilor '90 că muncitorii au dispărut din discursul zilnic al televiziunilor şi articolelor de presă. Reportajele despre probleme sociale erau făcute într-un „stil senzaţionalist”, fiind omise chipurile reale ale celor afectaţi, un fapt terifiant. Atunci când sunt prezentaţi, muncitorii sunt arătaţi în ipostaze problematice şi compromiţătoare: atât cauze (vinovaţi), cât şi victime ale accidentelor industriale. 

Se pregătea terenul pentru promovarea unei noi culturi materiale a muncii: „Reclamele TV şi cele din ziare prezintă portrete  cu reprezentanţi ai profesiilor clasei de mijloc angajaţi în activităţi curate, care utilizează produse high-tech, precum telefonul mobil, computerul sau cablul TV şi având puţine legături cu clasa muncitoare”.

Consumul, nu munca, este noul cuvânt de ordine al mass mediei din România.

Muncitorii deveniseră nişte paria, fiind aşezaţi la periferia societăţii româneşti, pregătindu-se lichidarea lor. Erau consideraţi de către reprezentanţii celorlalte categorii socio-profesionale leneşi şi vinovaţi pentru problemele lor, conform comentariului unei medic român, citat de către antropologul american.
 

Declinul muncii: „Munca a devenit o experienţă ameninţătoare şi alienată, care produce confuzii”

Tranziţia a reprezentat un mod de eludare a problemei muncii din proiectul postsocialist. (David Berndahl, citat de autor). David Kideckel concluzionează că, în acest context, situaţia muncitorilor devine un indicator al traversării şi administrării transformărilor postsocialiste. Muncitorii sunt comparaţi cu păsările ce erau trimise în mină pentru detectarea prezenţei monoxidului de carbon, practică foarte frecventă în Anglia, la începuturile mineritului. Sunt numiţi metaforic de către autor „semne de atenţionare asupra pericolelor şi neputinţelor unei societăţi”.

Americanul le-a ascultat păsurile şi problemele, ignorate de politicienii vremii. În anii 1999-2002, clasa muncitoare din România îşi trăia ultimele momente ale istoriei sale. Spectrul şomajului, disponibilizările, prea mulţi şefi pe metrul pătrat - toate acestea constituiau elementele tabloului general al unui mediu de muncă tot mai stresant. Cazurile de depresie erau la ordinea zilei; muncitorii îşi acceptau soarta cu o demnitate tristă (sintagmă folosită de autor, mai mult decât potrivită). 

Privatizarea unităţilor de producţie părea a fi soluţia, însă abordată greşit de fiecare dată. Conform opiniei lui Kideckel, guvernele de stânga au ales calea temporizării, în timp ce guvernele de dreapta „au atacat frontal” problema privatizării.

Mulţi au ales calea emigrării, o dată cu deschiderea graniţelor. Aportul de bani veniţi din străinătate au contribuit într-o oarecare măsură la ridicarea economică a celor două zone supuse analizei lui Kideckel. Pe de altă parte, acesta remarcă apariţia şi consolidarea, la începutul anilor 2000, a unei clase de indivizi fără ocupaţie, barbaţi tineri mai ales, care pierd timpul prin cafenele, fără grija unui câştig pe termen lung.

Dezechilibrele privind angajarea şi pregătirea profesională sunt foarte prezente, iar preocuparea pentru activităţi stabile întâmpină chiar rezistenţă.

Deşi cercetarea antropologului american s-a încheiat acum mai bine de un deceniu, cartea sumar recenzată în acest articol este una de actualitate. Efectele politicilor necugetate din anii '90 se simt şi în prezent. Votăm de fiecare dată idei cretine ce se transformă în iluzii, mai puţin proiecte coerente. Reînvierea clasei de mijloc reprezintă nu numai o prioritate, ci si o necesitate.