Literatura ca onto- şi transliteratură

S-a spus adesea despre cultura română că, în raport cu producţiile  spirituale, intelectuale etc. ale altor popoare, este o cultură minoră. În parte, o astfel de judecată este adevărată. Nu putem însă minimaliza valoarea culturii noastre populare şi nici a literaturii culte.

E suficient să ne gîndim la miturile româneşti, la creaţiile populare, lirice şi epice, la Eminescu, Blaga, Arghezi, Camil Petrescu, Rebreanu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nichita Stănescu etc. Cu toate acestea, în literatura română nu avem roman filosofic, nu avem ontoroman, in care să fie tematizate în manieră literară marile interogaţii ale fiinţei umane, nu avem parabolă metafizică de tip speculativ .Literatura română nu a avut, din nefericire, un Dostoievski, un Thomas Mann, un Kafka, un Hesse sau un Borges.

Temele romanului interbelic au fost, fie problema ţărănească, fie cea a erosului, pe care doar Camil Petrescu a ridicat-o la o altitudine metafizică. Excepţie de la această dualitate tematică face, parţial, Pădurea spânzuraţilor şi o parte a prozei fantastice a lui M. Eliade. Nici una dintre aceste versiuni însă nu încorporează, în mod explicit, interogaţia metafizică, arhitectura inteligibilă a lumii, teodiceea, ontologia libertăţii, sensul sau nonsensul existenţial, dilema existenţei temeiului metafizic, problema morţii etc., idei care constituie esenţa unui ontoroman.

Cele mai izbutite romane ale literaturii româneşti din perioada interbelică au fost, fie cele de factură istorică (Sadoveanu), fie cele dedicate problemei ţărăneşti (Rebreaunu). În perioada postbelică, revine în roman problema ţărănească, tema obsesivă a literaturii româneşti, în „Moromeţii" lui Marin Preda. În privinţa romanului Cel mai iubit dintre pământeni, autorul însuşi a recunoscut că Petrini nu are profilul unui veritabil filosof. Romanul a fost criticat tocmai pentru faptul că dimensiunea lui speculativă lasă mult de dorit într-o operă care are totuşi ambiţii în această direcţie. Fără a ignora prezenţa altor autori importanţi în literatura postbelică, putem spune doar atât: realizările semnificative ale acestei perioade nu se află în zona romanului metafizic. Proza lui Mircea Cărtărescu, dincolo de incontestabilul rafinament narativ, este, cu mici excepţii, un delir imaginar, o formă de ebrietate onirică gratuită, care se poate constitui, cel mult într-un exerciţiu psihanalitic, în şedinţe de grafoterapie pentru autor. Literatura nu se reduce doar la un flux imaginar, nu este o combinatorică de fantasme, incapabilă să se coaguleze într-o coerenţă vizionară, ci este în primul rând inspiraţie generatoare de sens. 

Literatura nu ţine de divertisment, ci este o modalitate cognitivă. Este o formă de transcunoaştere, care spre deosebire de raţionalitatea filosofică şi de experimentul ştiinţific, operează cu sensibilitatea, simbolul, imaginaţia şi intuiţia. Romancierii, ca de altfel şi poeţii, trebuie să fie arheologii Terţului Ascuns, nu specialişti în inventarierea derizoriului cotidian sau în fenomenologie pornografică. Producţiile literare au menirea de a genera emoţie estetică, impuls reflexiv. 

Transliteratura, cu toate genurile şi speciile ei majore (transpoezia, transromanul şi opera transdramatică), este acel tip de discurs literar care se constituie într-o formă artistică de cunoaştere, făcând apel la datele filosofiei, teologiei şi ştiinei, în spirit inter-, pluri- şi transdisciplinar. 

Ontoliteratura (ontopoezia, ontoromanul, ontodrama) operează cu aceleaşi interacţiuni între diversele domenii ale spiritului ca şi transliteratura însă spre deosebire de cea din urmă, îşi centrează preponderent discursul pe realităţile transcendente şi transcendentale, pe cauzele prime ale lucrurilor, pe natura fiinţei ca fiinţă, pe raportul dintre fiinţă şi fiinţare, pe cosmologie, pe antropologia filosofică,pe teologie,într-un cuvânt pe metafizică. 

Transliteratura si ontoliteratura nu se exclud, ci se interpătrund şi se completeză. Dacă ar fi să dăm exemple din literatura universală, am spune că romanele lui Thomas Mann, Doctor Faustus şi Muntele vrăjit sunt transliterare, în timp ce romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov stă sub semnul ontoliterarturii. În privinţa poeziei româneşti, opera lui Ion Barbu este transpoetică în timp ce Luceafărul lui Eminescu şi Elegiile lui Nichita sunt prin excelenţă opere ontopoetice.

Faptul că receptivitatea publicului contemporan pentru literatură şi în special pentru poezie a scăzut, ţine de evidenţă. La acest lucru au contribuit spiritul postmodernist impregnat de weltanschaung-ul evoluţionist, stresul psihic, viteza de decizie, bombardamentul informaţional, lipsa culturii, pragmatismul, progresul tehnologic, lipsa de timp etc. Însă cauza majoră este legată de creatorii de poezie care nu mai sunt capabili să procure cititorului emoţie estetică, să-i trezească sensibilitatea lirică.

 Discursul poetic postmodernist, vidat de metaforă şi de fior metafizic a devenit steril, fad, neangajant.Se rezumă la consemnări ale rezidurilor cotidiene, la psihologisme ieftine, la ludisme sau la experienţe personale prozaice, plicticoase îmbâcsite de un aer nihilisto-scepticoid.

Proza, romanul are o soartă similară.Lipsa de vocaţie şi de cultură a scriitorilor,avangardismele gratuite, naraţiile epidermice, trivialităţile, frivolitatea pesonajelor, miza măruntă etc. la care se adaugă mercantilismul unor editori, interesaţi mai degrabă de avantaje economice decăt de promovarea literaturii autohtone, toate acestea au decredibilizat, nu numai roamnul românesc, dar şi statutul scriitorului.

Ceea ce numeau marii poeţi inspiraţie, accesul la structuri de conştiinţă, care ne transcend eul confiscat de imediateţea cotidiană, e pe cale de dispariţie, fiind substituită doar de disponibilitate,de ambiţii,orgolii şi grafomanie.

 Dincolo de superficialitateacelor ce îndrăznesc să se numească scriitori, vina aparţine în totalitate Uniunilor de scriitori şi mai ales criticilor literari universitari din generaţiile mai în vârstă (şi nu mă refer aici nici la Nicolae Manolescu, nici la Eugen Simion, care au taxat adesea grafomania şi subliteratura, ci la critici din provincie) care tolerează şi girează astfel de producţii subliterare numai pentru a nu fi consideraţi demodati, rigizi, nereceptivi la “capodoperele“ literaturii postmoderniste. Cât despre criticii din noile generaţii, aceştia sunt predaţi paradigmei criticiste postmoderniste,fiind incapabili de judecăţi de valoare obiective.

Transliteratura/ontoliteratura/ontopoezia/ontoromanul nu pot fi evaluate şi interpretate exclusiv cu instrumentele filologiei. Ontopoezia, romanul speculativ cu miză ontologică, literatura cu substrat metafizic scapă în totalitate criticilor facili interesaţi de formă şi de stil, neinstruiţi filosofic, teologic şi ştiinţific.

Adevărata literatură nu poate fi abordată decât cu instrumentele filosofiei, ontologiei, teologiei. Despre Cioran sau Nichita Stănescu ar fi putut vorbi pertinent Heidegger sau Noica. Şcoala critică românească este inspirată de critica franceză (Călinescu, Vianu, Lovinescu etc.) care introduce o notă de frivolitate. E adevărat, Maiorescu l-a descoperit pe Eminescu însă autorul Criticelor a fost influenţat de filosofia si critica germană.

Un critic care n-a lecturat Critica puterii de judecată a lui Kant, Dialogurile lui Platon, Metafizica şi Poetica lui Aristotel, Tratatul lui Plotin despre frumos, Fenomenologia spiritului şi Prelegerile de estetică ale lui Hegel, etc. poate interpreta cel mult Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă,dar chia şi pe acestea la un nivel epidermic.

După 1990, s-a deschis strunga în USR şi au dat buzna turmele de grafomani, fără nici un control estetic din partea celor aleşi să păstorească această distinsă instituţie. Au reuşit să se strecoare tot felul de pensionari şugubeţi, militari în rezervă care şi-au făcut timp pentru a-şi povesti aventurile de pe vremea de când erau juni, învăţători de ţară, specialişti in monografii, tineri furioşi sau tinere care şi-au confesat eşecurile amoroase. Ei bine toţi aceşti neaveniti au sporit nu numai bugetul USR,ci şi capitalul de neîncredere, dezgustul, valul de critici la adresa acestei instituţii.Au discreditat şi bagatelizat profesia, misiunea şi statutul scriitorului.

Epurarea metafizicii,jocurile gratuite de limbaj, parodierea formulelor clasice, colajul, ironia, trivialitatea, imaginile obscene etc. sunt simptomele evidente ale degenerării literaturii. Imaginarul postmodern a ajuns la apoteoza banalităţii. A coborât arta din latinitatea măreaţă a formelor gotice în toaleta publică. Nemaifiind în stare să producă emoţii estetice autentice, falşii artişti şi scriitori încearcă să inventeze anvangardisme ieftine, combinatorici paranoide de elemente reziduale, antiestetisme în măsură să şocheze, nu să bucure organul contemplativ.

Înlocuirea modelului filosofic transcendental, dezvoltat în spaţiul german de la Immanuel Kant la Husserl şi Heidegger, cu empirismul englez, cu pragmatismul american şi deconstructivismul francez a dus la industrializarea culturii. 

Postmodernismul a operat o dislocare arhetipală şi categorială, a atentat asupra arhitectonicii inteligibile a lumii, a inversat centrul cu periferia, a substituit plinătatea fiinţei cu vacuumul din lucruri.

 În ultimele decenii, avem de-a face cu o proletarizare a literaturii. Virusul relativismului postmodernist a activat orgoliul mediocrităţii, a trezit nihilismul de bâlci, a legitimat însurecţia impostorilor împotriva spiritului. Metabolismul creator presupune exigenţe aristocratice, vocaţie artistică, hipersensibilitate, cultură, spirit contemplativ, nu este o simplă revendicare a orgoliului. Literatura trebuie să fie o expresie plastică a raţiunilor ultime, un vademecum al condiţiei noastre ontologice, nu un banal şi arbitrar joc al imaginaţiei. Fluiditatea verbală, risipa de cuvinte, desfrâul imaginar nu au nici o valoare intrinsecă, dacă nu are loc conversia lor metafizică, transcenderea şi deschiderea strucurilor lingvistice spre orizontul atemporal al infinităţii. 

Postmodernismul este o estetică a derizoriului, o umbrelă imensă sub care intră antitalentele literare. Astăzi, nu mai există identitate literară personală, ci generaţii: optzecişti, nouăzecişti, douămiişti, milenarişti, fracturişti etc. Nemaireprezentând nimic separat, conştienţi de lipsa de forţă poetică, se aşează grămadă ca micii pe grătar, împreună cu condimentul criticii elogioase care le potenţează mirosul, dar nu-i face mai puţini toxici. In postmodernism, sunt umilite elitele şi se afirmă mediocri.Postmodernismul duce o luptă furibundă împotriva omului de excepţie, o campanie sacrilegă de democratizare a spiritului.

Validarea operei literare nu are loc doar în spaţiul public, în cadrele lumii sensibile, ci şi în cel logic, inteligibil. Această dimensiune transistorică şi transpersonală a produsului literar conferă creatorului o infinită responsabilitate.

În faţa iminentului pericol de distrugere a culturii occidentale şi de aneantizare a speciei umane datorită singularităţii tehnologice, anticipate de specialiştii în inteligenţa atificială precum Ray Kurzweil şi susţinute de mişcarea transumanistă, nu ne poate salva decât comunicarea poetică,limba inimii, adevărata poezie, adevăratul roman,adevărata dramaturgie, într-un cuvânt onto- şi transliteratura.

Romanul ca de altfel şi poezia, graţie marilor personalităţi creatoare, şi-au acumulat în timp un set de axiome şi teoreme estetice, o geometrie narativă şi o algebră lirică, şi-a avut Euclizii, Hilberţii, Riemannii, Gaussii şi mai ales Cantorii ei, care nu pot fi eludaţi de nişte tineri furioşi, analfabeţi cultural, tupeişti, invidioşi, frustraţi, lipsiţi de talent literar, dar dornici de a ieşi din neantul anonimatului, înjurând, demitizând, deconstruind Panteonul literar al istoriei .

Din perspectiveă transcendentală, literatura, cultura în general, este o imagine a cosmosului noetic, a lumii inteligibile, în timp ce actul creator corespunde momentului arhetipal al facerii lumii din nimic. Arta nu este nicidecum un hedonism estetic, rezultat din flatarea neantului obiectivat al cotidianităţii, ci presupune revelarea gravităţii spiritului, seriozitate, vocaţie, angajament fiinţial. Dacă ar fi să facem apel la terminologia heideggeriană, arta nu este fără de fiinţa fiinţării, nu poate face abstracţie de întrebarea privitoare la fiinţă.Arta nu este decât momentul survenirii în cuvânt, în lemn, în piatră,în culoare, în sunete a adevărului fiinţei. Ea scoate din ascundere, investeşte cu sens nimicul fiinţării inerţiale. 

Interogaţia ultimă, sensibilitatea metafizică, profunzimeanu sunt caracteristicile unei literaturi vetuste, revolute, ci ţin de pancronicitatea spiritului. Creatorii adevăraţi, poetul, prozatorul, artistul sunt în primul rând arheologi ai transcendentului, căutători ai sensurilor originare, pe care le ocultează progresul tehnologic, nu contabili ai vacarmului şi ai trivialităţii. . Acest lucru nu înseamnă că scriitorului îi este interzisă descrierea absurdului lumii, atitudinea nihilistă, însă astfel de exerciţii trebuie să ajungă la condiţiile transcendentale şi transcendente de posibilitate ale răului, la maladiile ontologice ale naturii umane şi ale coerenţei cosmice. Dimpotrivă, atunci când este vorba de poezie, poetul se află mai degrabă într-o condiţie heideggeriană, decât într-una parmenidiană.

În afara ontologiei nu poate exista act creator. Există însă opinia conform căreia poezia ar ţine de o funcţie ludică, de gratuitate, fiind degrevată de orice răspundere metafizică. O asemenea accepţie a substanţei poetice este fără discuţie eronată, caracteristică de regulă derutei axiologice. Fără ontologie, poezia este un exerciţiu cultural facil, redus în esenţă la filologie, la o combinatorică verbală care nu face sens în ordine ultimă. Nu e totuna să scrii despre eoni sau despre pokemoni. Eminescu este mare nu pentru „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” nici pentru „Somnoroase păsărele”, ci pentru că a scris despre începuturile fiinţei, despre „punctul acela de mişcare ce-i mai mic ca boaba spumii”, iar Nichita e genial nu pentru ludisme, ci pentru Elegii, pentru ceea ce este metafizic în opera lui. 

Doar o fuziune a poeticului cu metafizicul mai poate salva literatura de la mediocritate. Actul poetic, autonom de Fiinţă, nu este un act poetic în sensul că nu-şi respectă definiţia. Poezia nu ţine pur şi simplu de frumuseţe, ci de frumuseţea Fiinţei, iată problema în faţa căreia postmodernitatea va rămâne etern corigentă, blocată într-o calchiere ratată a nihilismului heideggerian. Pierzând aderenţa la structurile ontologice fundamentale, postmodernitatea rămâne fără discuţie cea mai glorioasă formă de sărăcie estetică. În afara Eternităţii orice frumuseţe este amenintaţă de desfigurare!