Loialitatea

Să fii credincios unei idei, fidel unei promisiuni, loial unui om. Ca şi cum ar mai aprecia cineva lucrurile astea, cam maladive, înrudite cu fanatismul, care, chiar dacă într-o formă uşoară,  poate degenera în dependenţă, poate naşte hărţuieli şi alte alea! Plus că nici nu este apreciat un om fidel, aşa după cum o dovedeşti un basm, cules de Tudor Pamfile, prin secolul al 19-lea.

Zamfir a rămas în memoria celorlalţi, prin faptul că, încă din primii ani de viaţă era însoţit de o pasăre neagră. Oriunde s-ar fi dus, ori de câte ori ar fi încercat s-o izgonească, pasărea era nedezlipită de el. Nu era o specie cunoscută. Deşi semăna destul de bine cu o stăncuţă, era mult mai mică şi mai zburiltă, iar ciocul îi era de un alb ireal. Pentru că nu s-a gândit nimeni să-i facă portretul, postez aici o pasăre desenată pe la 1500 în Historia animalium a lui Gesner, desigur, din memorie, din povestirile marinarilor ori  după alte desene, scrijelite pe câte-o scândură, cum se întâmpla pe atunci.

În mod curent, pasărea neagră e socotită piază-rea, deşi eu zic că e cam nedrept. Totuşi, basmul acesta insistă pe această idee.

Respectiv, Zamfir era un om foarte ghinionist. Orice ar fi încercat să facă - se alegea praful! El era acel om pe care este imposibil să nu-l fi văzut măcar o dată în viaţă, genul care se împiedică la fiecare pas, îşi pierde bagajele sau munceşte de dimineaţa până seara, însă rămâne neplătit, dintr-o eroare contabilă. 

La început, oamenii au vrut să-l ajute, dar cu timpul s-au obişnuit cu el aşa cum era - un sărăntoc, căruia toate îi ieşeau prost. Şi asta, numai pentru că o pasăre neagră se aşezase pe umărul lui. Oriunde s-ar fi dus, îi fâlfâia pe umăr o aripa neagră. 

Nici măcar fratele lui nu putea să-l ajute, pentru că i se părea în zadar. Zamfir era doar o siluetă zdrenţuită, care aluneca zilnic prin faţa caselor, o marionetă nelipsită din scenă, dar fără vreun rol important. El era purtătorul unei păsări sinistre, de la care i se trăgea totul. Iar acest ghem de pene cănite era imposibil de alungat. Păsăruica smolită nu putea fi atinsă: nimeni nu reuşise să pună mâna pe ea.

Uneori zbura pe lângă urechile lui Zamfir, iar alteori i se  odihnea fără grijă pe umăr sau pe creştetul capului. Dacă cineva încerca să-i trimită în viteză vreo piatră, pasărea asta, adormită, se ferea cu o uimitoare viteză.

Într-o zi, pe Zamfir l-a prins ploaia în pădure, o ploaie rece de toamnă, care i-a pătruns până-n oase. S-a adăpostit lângă trunchiul unui copac şi văzând cât de zgribulită era pasărea, al cărui picioruş tremura pe umărul lui, a întins mâna cu duioşie şi, spre mirarea sa, mica pasăre i s-a cuibărit în palmă. Niciodată până atunci nu reuşise s-o ţină atât de strâns. Altădată, abia dacă o atingea şi imediat i se strecura printre degete. Zamfir a mângâiat pasărea. În momentul acela era un pui zgribulit şi orfan. Sub un impuls oarecare, i-a dat drumul într-o scorbură. Era ploaie răvăşită de vânt, iar Zamfir, ud leoarcă, a fost fulgerat de o inspiraţie: a acoperit borta din trunchiul copacului şi a luat-o la fugă, prin ploaia câinoasă. 

Din ziua aceea, viaţa lui Zamfir s-a schimbat. Din senin, toate nefericirile lui s-au spulberat, iar ghinioanele au dispărut fără urmă. În mai puţin de o săptămână, câştigase aşa de mulţi bani, încât a atras atenţia vecinilor, care, ştiţi, sunt mereu cu ochii pe capra de peste gard. 

Însuşi fratele său a remarcat schimbarea şi văzând că nici pasărea nu se mai ţinea după el, a-nceput să aibă o bănuială. In sinea sa recunoştea că se obişnuise cu Zamfir cel vechi, neajutorat, fără bani. Aşa că a fost primul care s-a interesat de soarta păsării negre.

Acest frate nu avea neapărat o curiozitate intelectuală şi nici nu era îngrijorat de viitorul unei vietăţi dispărute, ci pur şi simplu nu putea să accepte schimbarea fratelui său. 

Aflând ce se întâmplase, s-a dus în pădure şi-a eliberat pasărea. El credea sincer că destinul lui Zamfir era să fie un ratat până la capătul vieţii şi-ar fi fost destul de necinstit, zicea el, să se opună acestui destin.

De cum s-a văzut liberă, pasărea a considerat că trebuia să-şi arate recunoştinţa. Din acea zi nu s-a mai dezlipit de eliberatorul ei, pe care îl adora sincer, ciugulindu-i urechea, din când în când. 

Evident, loialitatea micii păsării i-a adus acestui om generos şi ghinionul. În scurtă vreme, şi-a pierdut toată agoniseala de până atunci. Împiedicându-se, pierzându-şi lucrurile şi respectul semenilor, a intrat în rândul rataţilor.

El vrusese doar să restabilească o situaţie, care i se păruse injustă, eliberând pasărea în numele unui adevăr şi al dreptăţii, dar aceasta îl înţelesese cu totul greşit. 

Loialitatea în cazul de faţă a devenit o pedeapsă.