Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Loialitatea

1
28 Jan 2020 18:57:39
Doina Ruşti

Să fii credincios unei idei, fidel unei promisiuni, loial unui om. Ca şi cum ar mai aprecia cineva lucrurile astea, cam maladive, înrudite cu fanatismul, care, chiar dacă într-o formă uşoară,  poate degenera în dependenţă, poate naşte hărţuieli şi alte alea! Plus că nici nu este apreciat un om fidel, aşa după cum o dovedeşti un basm, cules de Tudor Pamfile, prin secolul al 19-lea.

Zamfir a rămas în memoria celorlalţi, prin faptul că, încă din primii ani de viaţă era însoţit de o pasăre neagră. Oriunde s-ar fi dus, ori de câte ori ar fi încercat s-o izgonească, pasărea era nedezlipită de el. Nu era o specie cunoscută. Deşi semăna destul de bine cu o stăncuţă, era mult mai mică şi mai zburiltă, iar ciocul îi era de un alb ireal. Pentru că nu s-a gândit nimeni să-i facă portretul, postez aici o pasăre desenată pe la 1500 în Historia animalium a lui Gesner, desigur, din memorie, din povestirile marinarilor ori  după alte desene, scrijelite pe câte-o scândură, cum se întâmpla pe atunci.

În mod curent, pasărea neagră e socotită piază-rea, deşi eu zic că e cam nedrept. Totuşi, basmul acesta insistă pe această idee.

Respectiv, Zamfir era un om foarte ghinionist. Orice ar fi încercat să facă - se alegea praful! El era acel om pe care este imposibil să nu-l fi văzut măcar o dată în viaţă, genul care se împiedică la fiecare pas, îşi pierde bagajele sau munceşte de dimineaţa până seara, însă rămâne neplătit, dintr-o eroare contabilă. 

La început, oamenii au vrut să-l ajute, dar cu timpul s-au obişnuit cu el aşa cum era - un sărăntoc, căruia toate îi ieşeau prost. Şi asta, numai pentru că o pasăre neagră se aşezase pe umărul lui. Oriunde s-ar fi dus, îi fâlfâia pe umăr o aripa neagră. 

Nici măcar fratele lui nu putea să-l ajute, pentru că i se părea în zadar. Zamfir era doar o siluetă zdrenţuită, care aluneca zilnic prin faţa caselor, o marionetă nelipsită din scenă, dar fără vreun rol important. El era purtătorul unei păsări sinistre, de la care i se trăgea totul. Iar acest ghem de pene cănite era imposibil de alungat. Păsăruica smolită nu putea fi atinsă: nimeni nu reuşise să pună mâna pe ea.

Uneori zbura pe lângă urechile lui Zamfir, iar alteori i se  odihnea fără grijă pe umăr sau pe creştetul capului. Dacă cineva încerca să-i trimită în viteză vreo piatră, pasărea asta, adormită, se ferea cu o uimitoare viteză.

Într-o zi, pe Zamfir l-a prins ploaia în pădure, o ploaie rece de toamnă, care i-a pătruns până-n oase. S-a adăpostit lângă trunchiul unui copac şi văzând cât de zgribulită era pasărea, al cărui picioruş tremura pe umărul lui, a întins mâna cu duioşie şi, spre mirarea sa, mica pasăre i s-a cuibărit în palmă. Niciodată până atunci nu reuşise s-o ţină atât de strâns. Altădată, abia dacă o atingea şi imediat i se strecura printre degete. Zamfir a mângâiat pasărea. În momentul acela era un pui zgribulit şi orfan. Sub un impuls oarecare, i-a dat drumul într-o scorbură. Era ploaie răvăşită de vânt, iar Zamfir, ud leoarcă, a fost fulgerat de o inspiraţie: a acoperit borta din trunchiul copacului şi a luat-o la fugă, prin ploaia câinoasă. 

Din ziua aceea, viaţa lui Zamfir s-a schimbat. Din senin, toate nefericirile lui s-au spulberat, iar ghinioanele au dispărut fără urmă. În mai puţin de o săptămână, câştigase aşa de mulţi bani, încât a atras atenţia vecinilor, care, ştiţi, sunt mereu cu ochii pe capra de peste gard. 

Însuşi fratele său a remarcat schimbarea şi văzând că nici pasărea nu se mai ţinea după el, a-nceput să aibă o bănuială. In sinea sa recunoştea că se obişnuise cu Zamfir cel vechi, neajutorat, fără bani. Aşa că a fost primul care s-a interesat de soarta păsării negre.

Acest frate nu avea neapărat o curiozitate intelectuală şi nici nu era îngrijorat de viitorul unei vietăţi dispărute, ci pur şi simplu nu putea să accepte schimbarea fratelui său. 

Aflând ce se întâmplase, s-a dus în pădure şi-a eliberat pasărea. El credea sincer că destinul lui Zamfir era să fie un ratat până la capătul vieţii şi-ar fi fost destul de necinstit, zicea el, să se opună acestui destin.

De cum s-a văzut liberă, pasărea a considerat că trebuia să-şi arate recunoştinţa. Din acea zi nu s-a mai dezlipit de eliberatorul ei, pe care îl adora sincer, ciugulindu-i urechea, din când în când. 

Evident, loialitatea micii păsării i-a adus acestui om generos şi ghinionul. În scurtă vreme, şi-a pierdut toată agoniseala de până atunci. Împiedicându-se, pierzându-şi lucrurile şi respectul semenilor, a intrat în rândul rataţilor.

El vrusese doar să restabilească o situaţie, care i se păruse injustă, eliberând pasărea în numele unui adevăr şi al dreptăţii, dar aceasta îl înţelesese cu totul greşit. 

Loialitatea în cazul de faţă a devenit o pedeapsă.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Utilizator Adevărul
28.01.2020, 19:53:12

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările