Lucia Olaru Nenati: „Parabola vulturului“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lucia Olaru Nenati                                                     FOTO: cetatealuibucur.wordpress.com
Lucia Olaru Nenati                                                     FOTO: cetatealuibucur.wordpress.com

Polivalenţa artistică a Luciei Olaru Nenati, subliniată adesea de către comentatorii operei sale, se manifestă din plin şi după cele peste patru decenii de la debut. Recent, autoarei i-a apărut volumul "Parabola vulturului" (Iaşi: Editura Pim, 2015).

Poetă a inefabilului, căruia îi conferă concreteţe, cu efuziuni afective mergând spre echilibrul clasic, ea s-a dovedit în egală măsură o prozatoare de rafinament, o traducătoare inspirată, un eseist şi un istoric literar de anvergură, şi în acelaşi timp  o harnică şi devotată lucrătoare pe tărâmul eminescologiei. Acum ne propune o nouă culegere de povestiri, unele implicând tranşări atitudinale, pentru că intersectează propria-i biografie.

 „Proza scurtă” de care vorbeşte autoarea în Predoslovie este doar una din faţetele cărţii. Lucia Olaru Nenati schimbă lesne registrele, navigând cu aceeaşi siguranţă în zone adiacente memorialisticii şi părând hotărâtă să investigheze până la nuanţe momentele „tari” care i-au marcat viaţa. Între efortul ficţional şi recurenţa episoadelor dramatice, ţinând de o existenţă aflată constant sub semnul trudei creative, dar şi a opreliştilor regizate cinic de către unii şi alţii, graniţa se dovedeşte extrem de subţire, aproape transparentă. Încât fluxul emoţional, puternic  irigat de tristeţe, trece uşor dintr-un text în altul, devenind numitor comun şi producând magnetismul care să-i acapareze pe cititori. Senzaţia că fiecare personaj, mutilat de colimatorul destinului, este un alter ego al autoarei, te urmăreşte continuu.

Căci dincolo de efectele empatiei , transmise printr-o filieră de înţelegere sapienţială, există la Lucia Olaru Nenati şi necesitatea unei coalizări necondiţionate împotriva Răului, cel situat veşnic în ofensivă spre a distruge armonia şi normalitatea universală. Am decelat prin urmare două portative epice diferite. Unul se referă la genul narativ propriu-zis, cu arhitectură distinctă şi respectând rigorile (conflict şi personaje concludente), celălalt, pe ton confesiv, al spovedaniei  eliberatoare şi apelând la depozitele memoriei. În ambele ipostaze nu interesul pentru eroi de neuitat este prioritar, ci mai degrabă sondarea hăurilor psihologice şi a nenumăratelor drame umane de ieri şi de azi. Şi deşi foloseşte, cu indicibilă voluptate, un lexic de o sobră eleganţă, chiar academic, lumea textelor sale este cel mai adesea una marginală, a fiinţelor neajutorate şi înfrânte.

coperta predoslovie

Faţă de această lume periferică şi suferindă proza Luciei Olaru Nenati exprimă, cu discreţie dar perceptibil, compasiune şi un soi de solidaritate spirituală. Când însă vine vorba de mediul elevat al culturii şi artei autoarea, după nefericite întâmplări şi experienţe personale, constată că aici trăsătura definitorie este „acea laşitate clasică a intelectualilor” care-i împiedică să se înhame, precum cei vechi, la idealuri înalte. Dar lumea măruntă de care pomeneam nu este nicidecum una a instinctelor şi obtuzităţii. Privite cu ochiul analitic al scriitoarei, anonimele personaje devin  dintr-o dată importante, dilematice şi profunde.

Aici epicul, sprinţar sau alambicat stilistic, se înveşmântă finalmente cu multiple sugestii reflexive. Mai ales atunci când ne aflăm pe palierul prozei şi nu al rememorărilor biografice, textul , bine strunit, capătă conotaţii parabolice. Un discurs agreabil, neîmpovărat  de tehnici sofisticate şi greu digerabile. Pentru că stăpâneşte arta utilizării amănuntelor, aglomerarea acestora nu deranjează, dimpotrivă, sporeşte parcă tensiunea şi contribuie la amplificarea simbolisticii omniprezente. Se pare că prozatoarea are oroare de ambiguităţi, cultivând definiţia clară şi conturul precis, dar mereu într-o relaţie generoasă cu lirismul şi expresia poematică. Rolul ficţiunii ar putea fi unul complementar, de legitimare literară, pentru că în esenţă demersul Luciei Olaru Nenati  conţine mult substrat biografic, deghizamentul parabolei  fiind doar ambalajul care să-i crească succesul de piaţă.

Cartea are şi un vizibil caracter polemic, pentru că, descifrând semnele timpului, poziţionările autoarei devin evidente, ea ieşind mai totdeauna să-şi  înfrunte adversităţile în câmp deschis. Într-un fel, Lucia Olaru Nenati demonstrează că se poate face literatură performantă şi neocolind efuziunile sentimentale, patetismul unor trăiri de care mulţi scriitori actuali se feresc.

Am sesizat un paralelism permanent între textul epic, deci „exterior”, în care factologia trece prin creuzetul sublimării, şi paginile cu trimiteri la diverse momente biografice, acestea din urmă veritabile pledoarii pro domo. Mai ales aici îşi face loc accentul polemic, iar emoţia şi atmosfera care intră în rezonanţă cu relieful sufletesc al autoarei se transformă şi ele în argumente pentru pledantă.  

Văzută din alt unghi, cartea Luciei Olaru Nenati  poate fi socotită şi un mozaic tematic în care, totuşi, climatul interuman  din „câmpul muncii”,( unde vectori precum invidia, spiritul vindicativ şi parvenitismul  duc la conflicte şi traume), furnizează substanţă pentru majoritatea textelor. VlongaLa raison du plus fortOmul din valuri sau Mogorogea au în centru, până la obsesie, sentimentul paralizant al injustiţiei, complotul visceral al mediocrităţii împotriva valorii, exacerbarea urii şi răzbunării devenite patologice.  În fiecare din aceste compoziţii, dar mai ales în ultima, găsim portrete memorabile, care vădesc resursele şi ştiinţa autoarei în detectarea esenţei.

Persistentă este şi tema înstrăinării, într-o lume globalizată şi guvernată de teroarea profitului. O lume în care cultul clasic al familiei şi iubirilor cu parfum romantic nu mai ocupă locul principal. Naraţiunea degajă aici subtextual, precum un gheizer, jeturi de nostalgii refulate îndelung, dar şi infinită înţelegere pentru ultragiile şi rănile nevindecabile ale fiinţei.

Tonul poematic, extrem de savuros, produce pagini antologice în Motanul cântă pe balcon sau în Eseu despre zacuscă.

Prima dezvoltă  în paralel dramele individuale ale Mamaei, privită prin ochii copilăroşi ai familiei, şi bătrânului motan, a cărui tristă extincţie aminteşte de Galaction, care scrisese cândva Câinele Jap. Mai este şi tronsonul  celor mulţi şi amărâţi. Precum în Decameronul sau Hanu Ancuţei,  autoarea ascultă de la paciente, într-un salon de spital, istorisiri despre bucurii şi necazuri, ca în Blestemul dulcilor păcate şi Taifas la umbra arborelui cu perfuzii. Excepţională ca evocare şi poveste ni s-a părut Recital pentru mama.  În totul, cartea Luciei Olaru Nenati constituie un dialog dramatic al fiinţei cu epoca sa, invitând la reflecţie. O încercare disperată şi tulburătoare  prin virtuţile sale artistice de a corecta răbufnirile arbitrariului, adânc mutilante şi punând în pericol „corola de minuni a lumii”, de care ar trebui să ne bucurăm cu toţii cât mai mult cu putinţă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite