„Madame Bovary, c’est toi!“ sau „De ce iubim bărbaţii?“

Cartea Florinei Fekète „De ce iubim bărbaţii?“, proaspăt apărută la Self Publishing, are toate şansele să contribuie la rezolvarea unei frustrări vechi cât istoria literaturii. Avem atâtea personaje feminine memorabile create de autori bărbaţi, dar prea puţine aduse pe lume, „născute“ de scriitoare femei.

Într-adevăr, avem o Madame Bovary, avem o Anna Karenina, dar chiar mai mult decât atât: scriitorilor (la masculin) le procură plăcere să povestească din punctul de vedere al unei femei, să-i sondeze psihicul şi modul contorsionat de a gândi, să-şi aproprie şi să-şi posede personajul în felul acesta. Şi culmea este că, de cele mai multe ori, le şi iese.

Ieşirea din „ghetto“

Majoritatea personajelor feminine mari, puternice sunt create de bărbaţi, fie că ne place, fie că nu (la fel şi în cinematograf: există mari „regizori ai femeilor“, niciodată invers – Cukor, Mizoguchi, Bergman, Antonioni, von Trier etc.). Unde sunt Mme Bovary sau Karenina imaginate de o femeie? – s-ar putea, pe bună dreptate, întreba cineva; unde este marele „roman al adulterului“ creat de o autoare?

Cine le-a dat viaţă unor Rosalinda/Ganymede, Viola/Cesario sau Mlle de Maupin, ca să ne restrângem doar la „tema travestiului“ – o minte de bărbat sau una de femeie? Sigur, există şi o Jane Eyre, şi o Mrs. Dalloway, şi, de ce nu, o Scarlett O’Hara, dar e prea puţin pentru a putea constitui un pattern, o categorie aparte. În general, literatura scrisă de femei – fie ea cu personaje principale feminine ori masculine – s-a (auto)ghettoizat (cu foarte puţine excepţii) într-o aşa-numită „literatură feminină“, o bizară specie aparte de fluxul principal al literaturii moderne.

O oglindă (in)fidelă

Desigur că „De ce iubim bărbaţii?“ face parte din genul mai larg al literaturii confesive. Filonul autobiografic este evident că există şi este cel care orânduieşte paginile scrise – de multe ori sub imperiul dorinţei urgente de a aşterne pe hârtie, de a mărturisi şi de a exorciza – de către autoare. Ţinând cont însă de ficţionalizarea inerentă, respectivul „fir roşu“ este greu de depistat pentru cineva nefamiliarizat cu tribulaţiile din „realitate“ ale autoarei. În final, se ajunge ca acesta să nu mai conteze, iar manuscrisul rezultat să prezinte interes în sine, ceea ce, la urma urmei, este marca strict necesară a oricărei literaturi autentice.

În acest moment, textul prezintă interes din două puncte de vedere, în funcţie de genul receptorului. Bărbaţii pot, în sfârşit, accede la pagini care aduc la lumină, „pun pe tavă“ modul – considerat, în genere, contorsionat – de a gândi al Femeii, al „celuilalt“. La rândul lor, femeile se pot identifica în avatarurile personajului principal şi îşi pot regăsi aici propriile trăiri şi „simţăminte“. „Madame Bovary, c’est toi!“, ar putea astfel exclama, flaubertian, autoarea, care pune, prin textul său, o „oglindă“, fie ea strâmbă sau nu, fiecăruia dintre „ipocriţii săi semeni“, cititorii.

„Eu sunt dragostea“

Misterioasa autoare a acestui text provoacă, în felul acesta, lumea literară, care nu o cunoaşte şi, probabil, nu o va recunoaşte: „De ce iubim bărbaţii?“ se intitulează cartea, arătând astfel ambiţiile mai largi ale textului şi ale autoarei. Ca şi în cazul lui Cărtărescu, este însă doar o „găselniţă“: nu veţi afla, după ce veţi ajunge la ultima pagină, de ce femeile iubesc bărbaţii; veţi şti doar, o dată mai mult, că îi iubesc (era alta, la urma urmei, situaţia în cazul opusului cărtărescian?). Ca întotdeauna, dragostei îi e suficient că există şi, prin urmare, nu are nevoie de explicaţii. „Eu sunt dragostea“, ar putea spune personajul nenumit al acestor pagini, cu referire (şi) la – cel mai recent dintr-un lung şir – titlul unui film italian cu Tilda Swinton.