Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Magda Cârneci: „Ar trebui poezia să cedeze, să tacă?”

0
7 Aug 2013 13:15:13
Daniel Cristea-Enache
Magda Cârneci: „Îmi spun şi eu, ca şi Hölderlin, «la ce bun poeţii în vremuri tulburi» sau sunt pur şi simplu mercantile, pragmatice?” FOTO: Arhivă personală
Magda Cârneci: „Îmi spun şi eu, ca şi Hölderlin, «la ce bun poeţii în vremuri tulburi» sau sunt pur şi simplu mercantile, pragmatice?” FOTO: Arhivă personală

Stimată doamnă Magda Cârneci, un poet adevărat nu-şi pune problema oportunităţii scrierii şi publicării de poezie, dar un analist interesat de „funcţionarea” unei anumite epoci socio-culturale, da. Merită să scrii poezie după 1990, în democraţia noastră originală care a făcut economie de piaţă mai întîi în cultură?

Magda Cârneci: Comunismul era simplist, rigid şi sărac, pe cînd tranziţia post-comunistă şi invazia neo-liberală au de partea lor libertatea, complexitatea şi haosul. Mentalitatea noastră se schimbă văzînd cu ochii într-una marcată profund de aviditate, concurenţă şi mercantilism. Şi încă nu am ajuns, cel puţin în România, la punctul cel mai de sus, şi critic, al acestei tendinţe civilizaţionale, astăzi globale. Da, cum spuneţi, cultura a fost una dintre primele zone atinse de economia de piaţă, adică lăsată să se descurce singură cum o putea, încă de la începutul anilor ‘90, atît de turbulenţi şi atît de haotici. Şi nici anii 2000 nu s-au arătat prea clemenţi cu ea, ca să nu mai vorbim de criza în care trăim din 2008 încoace şi care ameninţă să continue. Poeţii s-au resimţit printre primii de pe urma acestor mari bulversări, pe care, în felul lor, le-au presimţit, le-au prezis. Şi cu toate astea, aşa cum scriam într-un eseu din Dilema de acum cîţiva ani, poeţii nu s-au descurcat tocmai rău.

Deşi vremurile de indefinită „tranziţie” nu par a fi cele mai propice pentru gingaşul vers, spre finele anilor ‘90 au apărut, după mine, semne de relativă normalizare. După ce în primii ani post-decembrişti au fost tribuni, animatori şi agitatori sociali, după ce au intrat în partide, asociaţii, organizaţii, după ce au început să facă (şi mai fac încă) jurnalistică şi profesorat, sau şi-au asumat funcţiuni publice (de la ministeriat pînă la şefi de ziare, diplomaţi, directori de institute sau consilieri judeţeni), poeţii s-au cuminţit şi s-au întors, cei mai mulţi, la vocaţia lor esenţială (sau au migrat către alte genuri estetice). Mecanismele instituţionale s-au refăcut, au apărut forme noi de scriere, de organizare şi de manifestare poetică. Trecute primele sperieturi în faţa rigorilor necunoscute ale „culturii de piaţă”, am început cu toţii să învăţăm regulile după care să ne descurcăm în noua lume nouă în care ne e dat să traversăm existenţa. Iar astăzi aş zice că asistăm la o inflaţie de poezie, despre care voi vorbi eventual ulterior.

Acum realizez că numărul poeţilor este infim în comparaţie cu numărul afaceriştilor, politicienilor corupţi, tehnocraţilor, întreprinzătorilor şi birocraţilor de tot felul din populaţia totală a României.

Pînă în anii 2000, mă întrebam uneori de ce România e ţara în care tot omul se naşte poet – şi cred că ar merita să ne întrebăm şi să răspundem în continuare la această enigmă. Îmi spuneam atunci că România ar avea mai degrabă nevoie de mai mulţi sociologi, politologi, psihologi, dar şi finanţişti, administratori şi economişti pentru a ieşi din marasmul tranziţiei socio-economice şi politice indefinite. Acum realizez că numărul poeţilor este infim în comparaţie cu numărul afaceriştilor, politicienilor corupţi, tehnocraţilor, întreprinzătorilor şi birocraţilor de tot felul din populaţia totală a României. Poeţii au fost de fapt întotdeauna (foarte) minoritari, numai că au fost mai vizibili decît alte categorii sociale. Asemeni actorilor de teatru şi film şi cîntăreţilor de muzică uşoară, dar de fapt mult mai puţin celebri ca ei, poeţii au avut şi continuă să aibă o funcţie emoţională, ei deţin o valoare simbolică în psihismul colectiv deocamdată ireductibilă.

Faptul că poezia nu a murit sub neo-capitalismul actual, ci cunoaşte o reînnoită vitalitate se poate explica după mine în mai multe feluri. Prestigiul tradiţional al genului poetic în cultura română atrage în continuare un număr important de tineri către această formă de debut aparent mai uşoară (ceea ce nu e cazul în alte culturi actuale, cea franceză de pildă, unde poezia e marginală). Funcţionează apoi ca o atracţie sociologică remanentă poziţia de „star” pe care cîţiva poeţi de dinainte de 1989 au avut-o în ambianţa comunistă şi care s-a prelungit în unele cazuri, puţine, pînă în prezent. Multiplicarea frenetică a editurilor şi publicaţiilor culturale a jucat şi ea un rol în această nouă abundenţă poetică, alături de apariţia diverselor festivaluri şi concursuri locale sau regionale care au întreţinut şi înteţit o creativitate scripturală din ce în ce mai răspîndită, mai la îndemînă, mai populară. Iar creativitatea poetică face parte şi ea din valul uriaş al „creativităţii pentru toţi” pe care productivismul capitalist îl întreţine democratic şi comercial, prin diverse facilităţi tehnico-comunicaţionale, pentru propria lui dezvoltare.

Uneori, am totuşi dubii şi îndoieli. Îmi spun şi eu, ca şi Hölderlin, „la ce bun poeţii în vremuri tulburi” sau pur şi simplu mercantile, pragmatice?

Şi-mi răspund că mai toate vremurile sînt finalmente mai mult sau mai puţin neaşezate şi tulburi din diverse puncte de vedere şi perspective. Ar trebui atunci poezia să cedeze, să tacă? Nu a făcut-o nici în timpul celor două războaie mondiale, nici în timpul nazismului şi comunismului din secolul 20, nu o va face nici sub actuala economie de piaţă şi nici în viitorul apropiat.

 

Versiunea integrală, pe LiterNet.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările