„Mai e Shakespeare contemporanul nostru?“ INTERVIU cu traducătorul George Volceanov: „Shakespeare a fost un oportunist, şi cu regina, şi cu Essex“

George Volceanov (59 de ani), un acerb traducător al lui Shakespeare

Deşi există o carte celebră cu titlul „Shakespeare, contemporanul nostru“, traducătorul George Volceanov repune în discuţie actualitatea dramaturgului englez, prin traduceri, la împlinirea, pe 23 aprilie, a 400 de ani de la moartea acestuia.

Traducătorul George Volceanov (59 de ani) a extins „canonul shakespearian“ în limba română prin traducerea pieselor „Doi veri de stirpe aleasă“  şi  „Eduard al III-lea“, necunoscute până atunci publicului nostru. A colaborat şi la traducerea în limba română a unor noi versiuni din „Hamlet“,  „Sonete“, „Furtuna“, „A douăsprezecea noapte“,  „Îmblânzirea scorpiei“ ,  avându-l ca model pe marele  anglist Leon Leviţchi. Piesele lui Shakespeare (1564-1616), dramaturg omagiat, pe 23 aprilie, în toată lumea la împlinirea a 400 de ani de la moarte, scot în prim-plan un univers al „manipulării şi al disimulării“, consideră traducătorul său.

„Weekend Adevărul“: Ce (mai) înseamnă Shakespeare azi, la 400 de ani de la moartea sa? În ce rezidă eventuala sa actualitate?

George Volceanov: Înseamnă foarte mult. El este, cum ar spune Stanley Wells, „o sursă de desfătare estetică şi un stimul intelectual pentru milioane de oameni (…), rezerva de apă a omenirii şi va dăinui până când, probabil, vor seca apele“.

Mai are sens expresia „Shakespeare, contemporanul nostru“ a scriitorului polonez Jan Kott? Dar „Shakespeare, un psiholog modern“, după volumul lui Mihai Rădulescu?

Rămâne contemporanul nostru pentru că şi în timp ce traduc câte o piesă, îmi dau seama cât de actual este: oamenii nu s-au schimbat în ultimii 400 de ani, unii sunt la fel de avizi de putere, de pungaşi, făţarnici sau alţii, dimpotrivă, naivi, inocenţi, manipulabili. Lumea lui Shakespeare este o lume a manipulării şi a disimulării, a manipulatorilor şi a celor manipulaţi, a învingătorilor şi a înfrânţilor. Da, este şi „un psiholog modern“, căci el, după cum susţine şi Harold Bloom rămâne inventatorul psihologiei abisale în literatură, chiar dacă la 1600 textele lui erau considerate sub-literare.

Este Shakespeare un filosof al istoriei? Literatura sa ne poate ajuta astăzi, când istoria pare a fi luat-o din nou razna („timp ieşit din ţâţâni“, cum ar fi spus Bardul)?

Nici vorbă!

A fost un oportunist care i-a elogiat în egală măsură pe Elisabeta I, adică puterea, şi pe Essex, adică pe liderul opoziţiei, iar ulterior l-a flatat şi pe Iacob I Stuart, care avea să devină patronul trupei al cărei acţionar era şi Will. Piesele lui pot fi citite ca texte propagandistice puse în slujba dinastiei Tudor, dar şi a Stuarţilor, a religiei oficiale protestante, dar şi a complotiştilor catolici – căci e bine documentat faptul că a fost cripto-catolic.

Ce înseamnă a fi traducător al lui Shakespeare? Cum aţi ajuns la acest proiect?

Totul a pornit de la fericita întâlnire, în studenţie, cu marele nostru anglist Leon Leviţchi. Mi-a fost mentor, m-a îndrumat, m-a încurajat, mi-a fost model. Şi, privind în urmă, constat că, prin tot ce am realizat în cariera mea, i-am fost o oglindă fidelă. La proiect am ajuns via etapa intermediară a „extinderii canonului shakespearian în limba română prin traducerea pieselor „The Two Noble Kinsmen“ / „Doi veri de stirpe aleasă“ şi „Eduard al III-lea“, necunoscute publicului nostru.

Ce aduce nou, diferit, seria dumneavoastră de traduceri de la Tracus Arte faţă de traducerile vechi? Cum vă raportaţi la cele „canonice“? Dar la cele ale unor Nina Cassian sau ale altor „diletanţi“?

Foarte pe scurt: corectarea a sute de erori de traducere la nivel denotativ; de-cenzurarea termenilor socio-politici şi a limbajului obscen, vădit auto-cenzurat la precursori; realizarea unor texte pentru scenă – aşadar, cu grijă la eufonie vs. nenumăratele cacofonii din vechile ediţii – cu un plus de respect pentru arta actorului, modernizarea vocabularului, în condiţiile în care în original abundă neologismele şi atenţie!, termenii de origine latină, asemănători sau identici cu cei din româna contemporană – aşadar, renunţarea la arhaisme. Apropo, Nina Cassian n-a fost o diletantă. Traducerile ei sună foarte bine pe scenă. N-au putut fi publicate deoarece, probabil, s-au abătut de la structurile prozodice din original.

Aţi tradus şi piesa Edward III, recent introdusă în canonul shakespearian. Ce ne puteţi spune despre ea? Este aceasta „un Shakespeare“ veritabil, în semnificaţie vorbesc?

Shakespeare a scris primele două acte, cele cu regele şi contesa de Salisbury, adică exact cele care au plăcut şi publicului. Restul, cu excepţia câtorva pasaje, sunt opera lui Thomas Kyd, autorul Tragediei spaniole. Există versuri antologabile în pasajele shakespeariene, dar şi Kyd atinge cote poetice înalte (de pildă, în descrierea bătăliei navale de la Sluys).

Dacă ar fi să faceţi un portret al dramaturgului englez în cât mai puţine cuvinte, cum l-aţi creiona?

Ediţia coordonată de mine a impus o nouă paradigmă: Shakespeare capitalistul (întreprinzător în industria divertismentului, acţionar, speculant) – autorul cenzurat (în rând cu contemporanii săi) – co-autorul (cu vreo 8-9 coautori prezenţi în canon: Th. Nashe, Th. Kyd, George Peele, John Fletcher, Th. Middleton, George Wilkins etc.).

Ce ne puteţi spune despre proiectul Hogarth, în care sunteţi acum implicat? Are legătură cu numele marelui grafician englez?

Editura Hogarth va lansa până în 2018 opt romane scrise de importanţi prozatori anglofoni. Deocamdată am antamat traducerea a două titluri semnate de autoare dragi mie: Anne Tyler şi Margaret Atwood. Evident, editura poartă numele marelui grafician.

Care este citatul dumneavoastră shakespearian preferat?

Întrebarea, evident, mă pune în încurcătură. Regretatului Alexandru Tocilescu îi plăceau versurile „Şi vânturile s-au ascuns de frică / În peşteri.“ Îmi plac citatele care, prin crudul lor adevăr, mă teleportează în actualitate. De pildă, un pasaj despre nesimţirea guvernanţilor: „N-are curajul / Să mă înfrunte, sunt prea barosan /     Şi-o-ncurcă orişicine s-ar lua / Cu mine-n hâră“. Aşa gândeşte Angelo din „Măsură pentru măsură“.

Sau iată filozofia lui Gadshill, un tâlhar la drumul mare din Henric al IV-lea (Partea întâi): „Ehe, mai sunt şi alţi băieţi de gaşcă, la care nici nu visezi, care, de dragul distracţiei, ne înnobilează profesia şi care, dacă s-ar ajunge la o anchetă, ar trage nişte sfori, să iasă cu toţii basma curată. Că doar nu m-am înhăitat cu nişte bagabonţi şi trosnitori de doi bani, sau cu nişte beţivani mustăcioşi, cu nasul roşu, ci cu oameni suspuşi, lipsiţi de grija zilei de mâine, cu consilieri locali şi barosani, care-s în stare să se agaţe de ciolan, care preferă să lovească decât să vorbească, să vorbească decât să pilească şi să pilească decât să-şi facă rugăciunile – şi, totuşi, să fiu al dracu’ dacă nu mint, că ăştia se-nchină întruna la sfântul lor, la banii poporului, adică, de fapt, nu i se-nchină, ci-l jumulesc, îl călăresc şi-l calcă-n picioare.”

Aţi vizitat locul de naştere al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon? Aţi simţit ceva acolo din spiritul marelui Will?

Nu! E peste posibilităţile mele financiare. Pe Mihnea Gheorghiu l-a trimis acolo, pe vremuri, Partidul. Deh, vremuri… Uite că devin un nostalgic şi nu e bine!

Ce părere aveţi despre teoriile care susţin că Shakespeare n-a existat, „trebuia doar să poarte un nume“, mai ales cele care-l aduc în prim plan pe Contele de Oxford? Aţi văzut filmul „Anonymous“, cum vi s-a părut? Are vreo bază reală sau este doar o frumoasă ficţiune?

Am refuzat să văd filmul, din capul locului mi s-a părut o idioţenie. De altfel, teoriile oxfordiene sunt răsuflate. La modă este acum manifestul lui Lamberto Tassinari, care susţine că sub masca lui Shakespeare s-ar ascunde învăţatul italian John Florio şi tatăl acestuia.

Ce credeţi despre filmul „Shakespeare in Love“? Şi acesta este o frumoasă ficţiune sau surprinde în mod real ceva din spiritul elisabetan?

Este o frumoasă ficţiune la scenariul căruia a contribuit şi un mare dramaturg, bun cunoscător al operei Bardului: Tom Stoppard. Conţine momente de mare adevăr: colaborarea temporară a lui Shakespeare cu teatrul The Rose şi proprietarul acestuia, Philip Henslowe – socrul marelui actor Edward Alleyn, interpretul celebrilor eroi marlovieni, în film jucat magistral de către Ben Affleck –, influenţa lui Marlowe asupra lui Shakespeare, importanţa lui Mercuţio în economia piesei „Romeo şi Julieta“, felul în care se năştea un proiect teatral în epoca elisabetană, de la titlu şi prima schiţă a intrigii până la definitivarea textului şi montarea scenică.

De la Shakespeare la Updike

Nume: George Valentin Volceanov

Data şi locul naşterii: 28 mai 1956, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit în 1979 facultatea de limbi germanice (secţia engleză-română) a Universităţii din Bucureşti.

Este doctor în filologie şi conferenţiar universitar la Universitatea Spiru Haret.

Lucrări proprii: Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române (împreună cu Anca-Ileana Volceanov), 1998; Dicţionar de neologisme ale limbii engleze, 2002; The Shakespeare Canon Revisited, 2005; Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007.

Locuieşte în: Bucureşti

Oamenii nu s-au schimbat în ultimii 400 de ani, unii sunt la fel de avizi de putere, de pungaşi, făţarnici sau alţii dimpotrivă, naivi, inocenţi, manipulabili.