Managementul greşelii

Se spune, şi pe bună dreptate, că „Cine nu munceşte, nu greşeşte”. Printr-o intuiţie adâncă, fără a fi fost pragmatic înainte de vreme, Aristotel, ca etician, a circumscris moralitatea (Binele şi Răul) în sfera acţiunilor, fie ele fapte sau atitudini exteriorizate.

El şi notează undeva că în timpul somnului omul nu este nici bun şi nici rău; este amoral, am zice noi. Doctrina psihanalitică nu contrazice acest enunţ; cu a sa interpretare a viselor, Freud ne spune numai ce a făcut sau ce n-a făcut omul în timpul zilei de ieri – alaltăieri, respectiv de ce este în stare el să facă în ziua de mâine – poimâine.

Desigur că enunţul inversat „Cine greşeşte, munceşte”, nu este valabil, întrucât o horbotă întreagă de greşeli se petrec în afara sferei muncii, a activităţii în genere.

Într-un limbaj de largă circulaţie azi, am zice şi noi că managerul (şeful) trebuie să gestioneze greşeala. O poate face după o logică anume, care trebuie să fie întreită, adică şi psihologică şi pragmatică şi deontologică.

Pe trepte graduale lucrurile s-ar putea desfăşura, într-o modalitate optimă, astfel:

1. Prima greşeală se iartă pentru că – spuneam în constructul precedent – greşeala, prin definiţie, se iartă. Dar orice greşeală, greşeală fiind, poate fi – iar în cazul managerului trebuie să fie – şi un semn, respectiv un semnal. Ca orice semn şi semnal, trebuie să intre la „computer”, fie acesta natural sau artificial, primul având şi memorie şi gândire (discernământ), al doilea având numai memorie.

2. A doua greşeală nu se iartă pentru că a doua greşeală nu mai este greşeală, ci altceva. Trebuie făcută aici precizarea restrictivă foarte clară: e vorba de a doua „greşeală” de acelaşi tip, de acelaşi gen. Căci altfel omul (acelaşi) poate greşi aici şi acum într-o privinţă, şi, apoi şi dincolo, într-o cu totul altă privinţă.

A doua greşeală de acelaşi gen nu mai este o greşeală, ci o „abatere” sau o declinaţie. Ea este astfel numai în raport cu o regulă (normă), indiferent de natura acesteia. Regula poate fi, la rândul ei, de doua tipuri: sau de tip profesional sau de tip etico-juridic. Dacă este de tip profesional, suntem în faţa unui deficit de competenţă, care poate fi desigur variabil, dar totuşi cuprins între anumite limite. Căci ar fi aberant să-l pui pe electronist să facă struguri, sau pe arhitect să crească viermi de mătase. Deficitul de competenţă se poate corecta firesc prin profesionalizare. Oricum, subiectul „X”, pe care îl avem tacit în vedere, nu mai poate ajunge la a treia greşeală.

Dar declinaţia poate fi, nu în raport cu o normă profesională, –  „X” fiind chiar un excelent profesionist – ci în raport cu o normă etică sau juridică. Cu atât mai mult în acest caz greşeala nu este greşeală, fiind blamabilă etic sau sancţionabilă juridic. Oricare instituţie deţine alături de un „sistem de sancţiuni premiale” şi un „sistem de sancţiuni punitive”. Intră în joc al doilea sistem care se aplică diferenţiat şi gradual.

3. A treia greşeală este cu atât mai puţin o greşeală; ea este vinovăţia certă, damnabilă şi condamnabilă. La această limită legătura se desface şi „greşitul” îşi poate căuta un alt loc sub Soare.

Un manager serios nu va oferi nimănui posibilitatea celei de-a patra greşeli. Diagrama internă din managementul greşelii ne poate invoca, prin analogie, o altă greşeală, infinit mai gravă, a umanităţii.

Întrebat la bătrâneţe de către un reporter cum va arăta cel de al treilea război mondial, aproape iminent în acea perioadă, Einstein a răspuns că, sincer, nu ştie cum va arăta al treilea război mondial, dar este convins că cel de al patrulea se va petrece cu bâte, cu ciomegi.

Este, altfel spus, o greşeală ca şeful să-l lase pe subaltern să ajungă la a patra greşeală.

Pe de altă parte, şeful însuşi poate greşi ca şef, şi respectând regula jocului, are şi el dreptul la registrul întreg al greşelii, dintre care prima este de iertat şi a patra de exclus, de eliminat. 

NB. „Extras din volumul Constructe apărut la Editura Sinapsa în anul 2000, ediţia a doua fiind în curs de apariţie.”