Manualul actorului sfânt

Consecventă cu sine în demersul fundamental de a face cunoscute ori de a restitui marile texte din care s-a zămislit şi precizat gândirea teatrală a secolului al XX lea, editura bucureşteană Nemira ne pune la dispoziţie volumul „Teatru şi ritual – Scrieri esenţiale”, purtând semnătura lui Jerzy Grotowski.

O face printr-o nouă traducere- fluentă, minuţioasă, riguroasă, respectând proprietatea termenilor, care are pe deasupra avantajul de a fi realizată din limba poloneză. O traducere datorată lui Vasile Moga. Spun “nouă traducere” fiindcă am în vedere o ediţie anterioară a textului de bază din volum, de altminteri şi textul esenţial ce exprimă gândirea teatrală a marelui om de teatru polonez- Spre un teatru sărac-, ediţie apărută acum mulţi ani (în 1998) la editura Unitext, demult epuizată, traducere făcută din limba franceză de Mirella Nedelcu-Patureau şi George Banu. Acelaşi George Banu care acum semnează prefaţa cărţii.

Avem, în fapt, de-a face cu o prefaţă în două părţi. Una cu caracter preponderent teoretic (Grotowski sau lungul drum al nopţii către zi) în care, subliniind preferinţa pentru nocturn a regizorului, socotit drept un “artist al nopţii”, autorul insistă asupra faptului că “noaptea” acestuia e diferită, bunăoară, de cea a compatriotului său Tadeusz Kantor. Noaptea artistului din Cracovia nu se plasează defel sub semnul deriziunii şi al carnavalului, ci sub acela al “grotescului  şi al rupturii, al râsului macabru şi al accentelor funebre.” Şi tot această parte întâi demontează falsa afirmaţie în conformitate cu care Grotovski ar fi dispreţuit spectatorul, i-ar fi acordat un rol minor. Dimpotrivă. Regizorul Prinţului constant a mizat întotdeauna pe parteneriatul cu spectatorul, chiar dacă nu a montat în săli de mare capacitate, respectivul parteneriat însemnând condiţia sine qua non pentru înfăptuirea dialogului, acesta fiind înţeles ca scop suprem al artei teatrale.

De altminteri, cine citeşte cu atenţie Spaţiul gol, “un manual al actorului sfânt”, cum îl califică George Banu, nu poate să nu observe cât de frecvente sunt referinţele la spectator. Această parte a prefeţei conţine şi un incitant mini-eseu în paginile căruia George Banu aduce numeroase şi solide argumente în favoarea ideii că Grotovski şi Brâncuşi sunt membri ai uneia şi aceleiaşi familii, că ei sunt “antimoderni” ce au în comun “dorinţa de a elabora o formă nouă care să integreze trecutul ca energie în relaţia cu lumea, fără a împrumuta nimic de la formele vechi.”

Cea de-a doua parte a prefeţei e scrisă sub forma discursului fragmentar (să identificăm în această opţiune o nouă dovadă a fascinaţiei, adesea recunoscută, pe care George Banu a încercat-o faţă de scrisul lui Roland Barthes şi un fel de omagiu adus acelui dernier Barthes, demult îndepărtat de obsesiile şi ereziile“tehniciste”  ale păguboasei semiotici din S/Z, de pildă?), se cheamă Grotowski: “Ce facem azi?” şi poartă subtitlul Mărturii dintr-un jurnal polonez.   “Jurnal” are, neîndoielnic, valoarea lui în sine, dar mie mi se pare că aceasta se amplifică în momentul în care cititorul cărţii îl pune în conjuncţie cu Anexele. Acestea conţin un remarcabil eseu al lui Konstanty Puzyna despre Apocalypsis cum figuris, ultimul spectacol al lui Grotowski plus câteva texte despre importanţa activităţii regizorului şi după ce acesta a renunţat a mai fi “creator de teatru”, în sensul activ al sintagmei. Şi tot Anexele mai cuprind un text ce mi se pare de o importanţă majoră. Text important prin vizionarismul, dar şi prin claritatea lui, prin rigurozitatea cvasi-matematică cu care Jerzy Grotovski formulează o definiţie a performerului, înţeles ca “om al acţiunii”, ca “stare a existenţei”, ca “om al cunoaşterii”. Pentru care, el, Grotovski, a fost “un învăţător” ce şi-a dobândit “învăţătura” prin “iniţiere şi prin furt”.

Importanţa volumului apărut la Nemira se întăreşte, cred, prin aceea că eseului Spre un  teatru sărac i se asociază şi alte texte datorate lui Grotowski. În afară celui menţionat mai sus despre performer, se parcurge cu maxim interes cel despre Antonin Artaud (Nu era pe deplin el însuşi), un fel de manifest în favoarea bunei cunoaşteri a scrierilor acestuia asimilat unui profet, a eliminării “maimuţăririi” teoriilor sale, a dreptei sale evaluări, a recunoaşterii erorilor de aproximare ale acestuia. Grotovski îl deposedează- şi recunoaşte asta- pe Artaud de o seamă de false merite din dorinţa de a le restituia “părinţilor” lor adevăraţi. Deposedarea nu înseamnă nicidecum desfiinţare. “Şi totuşi,- scrie Grotovski- Artaud a fost un profet. Textele lui conţin o împldetire cu totul deosebită, polisemantică de previziuni, aluzii atât de ciudate la ceea ce este posibil, viziuni şi metafore atât de sugestive, încât nu are cum să nu existe în toate acestea ceva exact şi inevitabil pe termen lung că trebuie să se confirme. Nu ştiu cum, dar trebuie. Şi se va confirma. ”

La fel de provocator e eseul Răspuns lui Stanislavski a cărui importanţă de etapă  Grotovski nu a negat-o niciodată. Dimpotrivă, ca şi în cazul lui Artaud, “învăţătorul” de la Teatrul Laborator din Wroclav a protestat la adresa “maimuţăririi” ei, a diletantismului în aplicarea acesteia. Fie şi numai pentru motivul că Grotowski însuşi, actor la origine, s-a format după metoda cu pricina. Iar dacă ceea ce a postulat Grotowski în Spre un teatru sărac se află la antipozii a ceea ce a enunţat Stanislavski în scrierile lui, e pentru că “adevăraţii elevi nu sunt niciodată elevi”. Mai categoric. Nu sunt imitatori. Grotowski se plasează aşadar pe sine în aceeaşi familie spirituală, atitudinală şi de creaţie cu Meyerhold ori cu Vahtangov. Care asemenea Maestrului lor, asemenea azi unui Andrei Şerban, de pildă, au preţuit şi preţuiesc exerciţiile (găsim în volum un text intitulat chiar Exerciţii), atâta doar că ele sunt diferite de cele instituite de Stanislavski.

Citind eseuri precum cele menţionate mai sus (mai semnalez cel uşor mai tehnic intitulat Vocea) şi relaţionându-le cu textul ce înseamnă “partea clasică” a  volumulu- e vorba, fireşte, despre Spre un teatru sărac- nu se poate să nu realizezi coerenţa, totul unitar al lucrării teatrale a lui Jerzy Grotovski.

O lucrare ce refuză “teatrul bogat” definit drept o “manifestare a cleptomaniei în artă” care nu izbuteşte să construiască decât “spectacole-hibrid.”  Spectacole ce vor din răsputeri să concureze oferta cinematografului şi a televiziunii, încercarea lor fiind socotită din start de Grotovski a fi sortită eşecului. “Teatrului bogat” regizorul de la Opole şi de la Cracovia le opune “teatrul sărac” concentrat pe “sufletul actorului”, pe “dăruirea de sine” a acestuia. O dăruire ce nu se poate împlini fără spectator. Un spectator special, altul decât cel ce şi-a câştigat “mica lui stabilitatea sufletească”, ce se făleşte peste tot că ştie care şi unde sunt diferenţele dintre bine şi rău.

Jerzy Grotovski- Teatru şi ritual; Scrieri esenţiale;

Traducerea de Vasile Moga;

Prefaţă de George Banu; Editura Nemira, Bucureşti, 2014