EXCLUSIV Fragment din lucrarea lui Lucian Boia - „Maria regina României. Jurnal de război. 1917–1918”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regina Maria (1875-1938)
Regina Maria (1875-1938)

„Maria regina României. Jurnal de război. 1917–1918”, ediţie integrală, necenzurată, îngrijită de Lucian Boia, va apărea la Editura Humanitas. Volumul va apărea în traducerea Ancăi Bărbulescu. Adevărul. ro prezintă fragmente în exclusivitate din noul volum.

Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. 

România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă.

Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria, spune coordonatorul Lucian Boia.

Fragment


Iaşi luni, 3/16 iulie 1917
Zi de îngrijorări şi tulburări. Miniştrii noştri nu se comportă deloc lăudabil. E imposibil să-i convingem să cadă de acord. Nando a făcut tot ce a putut, la fel şi Barbu – degeaba. Între ei e război şi, din cauza urii pe care şi-o poartă, vor să-l acuze şi pe rege. De fapt, se poartă cum nu se poate mai modern, aşa că m-au dezgustat în asemenea măsură, încât mi-am spus că mai bine i-aş lăsa să-şi sfâşie biata ţară şi să şi-o împartă, că n-are nici un rost să încerci să domneşti cu asemenea oameni, că eu şi regele suntem oameni mult prea oneşti ca să ne înţelegem cu o haită de politicieni oligarhi care nu au alt ideal decât să se doboare unii pe alţii, tocmai în asemenea clipe! Sunt dezgustată, dezgustată, atât de scârbită, încât îmi vine să plec! Dar nu am unde să mă duc! Nici măcar n-am să pun pe hârtie toate lucrurile de care sunt în stare oamenii aceştia, după câte am auzit. Îmi e ruşine mie pentru ei, sunt scârbită cu totul, atât de scârbită, încât încep s-o înţeleg pe mătuşa, biata de ea – şi nu vreau s-o înţeleg, vreau să-mi iubesc poporul, dar cum să-i iubesc când se poartă ca nişte nelegiuiţi?

coperta regina maria

(...)

Acum chiar şi cei mai buni sunt dominaţi politic de altcineva şi cu toţii se luptă pentru putere – aşa că n-are nici un rost, totul e o debandadă oribilă, în care se ridică la suprafaţă ce e mai urât în ei, până când ajung să-mi doresc să n-am ochi de văzut şi urechi de auzit: sunt scârbită, scârbită, scârbită! Nu m-a descurajat nici o înfrângere, nici o nenorocire, nici un dezastru, dar tabloul acesta al turpitudinii oamenilor aflaţi la conducere m-a făcut să-mi pierd nădejdea – când mă gândesc că mi-e dat să-mi clădesc ţara cu asemenea oameni! O, mai degrabă mi-ar veni să renunţ la ea şi să plec – departe, oriunde!
După discuţia cu Cantacuzino, am plecat la Galata cu mica Ecaterina şi i-am vizitat pe toţi bolnavii de acolo, împărţindu-le lucruri. M-am întors şi l-am primit pe bătrânul Dissescu, care a venit să vorbim despre drepturile femeilor. Am avut o după-amiază grea, discuţii cu Nando, discuţii cu Barbu, care a trebuit să plece cu treburi din minut în minut – dar toată strădania lui de a împăca şi a uni partidele e în van.

(...)
Iaşi marţi, 4/17 iulie 1917
Zi rea – am fost foarte nefericită. Oamenii noştri refuză să ajungă la o înţelegere până la capăt, Brătianu a câştigat. Nando i-a redat puterea – el e singurul care poate alcătui de unul singur un guvern acceptabil, iar un guvern de uniune naţională, cum ar fi trebuit să fie, nu e posibil, refuză să împartă puterea.
Ieri publicul încă nu ştia că s-a întors Brătianu şi că e singur; vestea va isca o indignare furioasă, iar motivul pentru care mă deranjează asta atât de mult e că indignarea se va întoarce acum cu totul împotriva regelui – îşi va pierde popularitatea, care era foarte preţioasă pentru el în astfel de momente şi îi dădea o putere adevărată. Acum, oamenii îl vor considera jucăria lui Brătianu şi nimeni nu va şti cât s-a străduit să obţină altceva. Nando de-abia dacă a avut curajul de a-mi spune că s-a ajuns la asta, ştia că o voi privi ca pe o nenorocire – şi aşa o şi consider. Între oamenii noştri se va dezlănţui un război amar – amar, amar! Şi, pe deasupra, tocmai în asemenea clipe.
O vreme, după prânz, m-am  lăsat doborâtă de vestea aceasta şi nu l-am putut primi pe Andrews, care avea audienţă la două şi jumătate; Barbu e de părere că ar fi bine să se îndepărteze o vreme de Nando, fiindcă e acuzat că are o influenţă dăunătoare asupra lui şi că întotdeauna îl salvează pe Brătianu – paginile acestea ar putea demonstra contrariul. Dar şi eu, şi Nando refuzăm să ne lăsăm  părăsiţi de cel mai bun prieten tocmai acum, nu ne pasă ce spune lumea.
Nu pot face nimic! Dar îmi vine să mă ascund undeva, nu vreau să văd pe nimeni, nici să aud ce spun oamenii!
Dimineaţă am vizitat mai multe spitale cu Ecaterina şi am împărţit zahăr şi biscuiţi copiilor săraci din mahalale. Spre seară, Nando ne-a plimbat pe mine şi pe Lisabetta cu automobilul; după cină a venit Lala, i-am citit şi am plâns amândouă. Symki a plecat la Ghidigeni.
Iaşi miercuri, 22 noiembrie/5 decembrie 1917
Mă întreb câte zile voi mai putea scrie „Iaşi“ la început de pagină. Coşmarul cumplit continuă, bezna, imposibilitatea de a vedea limpede şi, fireşte, le monde s’affole1_, în astfel de clipe ies la iveală şi binele, şi răul. Cei care iubesc panica, cei care iubesc neorânduiala, cei invidioşi, cei ranchiunoşi, cei fricoşi îşi ridică toţi capul şi acţionează sau vorbesc, fiecare după micimea propriei inimi.
Eu, una, am avut o zi foarte proastă. Încă nu m-am resemnat cu această situaţie ultimă, vreau să lupt împotriva ei şi se pare că nu e nici o cale de a lupta. Nu vede nimeni nici o posibilitate de a ne salva luptând, cu toţii consideră că încercarea ar sfârşi într-un masacru sângeros şi fără rost, cu toţii îşi declară aceeaşi părere, chiar şi Berthelot, nu votează nimeni pentru continuarea rezistenţei armate, asta mă ucide, umilinţa oribilă, nimicitoare a gândului că poate va trebui să depunem armele fiindcă aliatul nostru enorm de puternic a eşuat, a eşuat cu totul, în mod abominabil, şi ne-a târât şi pe noi, creaturi mărunte care au arătat cel mai înalt eroism, ne-a târât în jos cu el, în dezastru. În faţa nedreptăţii dezgustătoare a unei asemenea sorţi, mă simt pentru prima dată învinsă, mă simt umilită, simt că mi-am pierdut locul sub soare, simt că e mult prea mult.
Ca şi anul trecut, când a murit Mircea, mă întreb de ce trăiesc – de ce? Ca să văd toate astea? De ce? De ce? De ce?
Mi-am continuat viaţa ca de obicei. Dimineaţă m-am dus la un spital, am avut nenumărate audienţe, printre care şi dr. Hansen cel agreabil, danezul pe care unii îl cred spion. În orice caz, e un spion plăcut! La prânz i-am rugat pe generalii Averescu şi Grigorescu să vină la o discuţie militară şi să se alăture consiliului de miniştri, în care s-a decis că şi partea noastră va accepta armistiţiul, pentru a câştiga timp, spun ei. În ciuda curajului şi energiei mele, a venit clipa în care nu mai pot face altceva decât să las potopul să se reverse asupra mi. Care va fi soarta noastră anume în toate acestea nu ştiu – atât sunt de una cu ţara mea, încât nu-mi pot închipui o soartă personală, separată de a ţării. Pentru prima oară, azi nu am putut da ochii cu oamenii fără să plâng – inima îmi e zdrobită de o agonie extraordinară.
Parcă aş muri încetul cu încetul, în ciuda vigorii sănătăţii mele excelente şi a spiritului meu până acum neînfrânt; cred că sunt învinsă, învinsă.
După prânz m-am dus cu automobilul la Popricani, cu Lisabetta, Leila şi Ballif, ca să le împart haine copiilor sărmani de acolo şi să văd dacă ospătăria mea merge bine. Am ajuns prea devreme ca să-i vedem pe copii cum mănâncă, dar am văzut-o pe bătrână cum gătea şi am inspectat locul, ca să vedem dacă totul e în bună rânduială. Căsuţa fusese văruită şi aranjată de curând.
Am petrecut o seară nefericită, cu Barbu, care a venit la ceai, privind în faţă toată tristeţea fără ieşire a situaţiei noastre nenorocite, lipsită chiar şi de consolarea de ieri de a-mi închipui că, prin curaj şi tenacitate, ne-am putea salva o parte din trupe.
Mai mult, săptămâna trecută se hotărâse ca în fiecare miercuri să avem o mică serată muzicală pentru doamnele care lucrează cu noi, dar am uitat de ea cu desăvârşire, muzicienii au venit şi, din politeţe, am fost obligaţi să-i lăsăm să cânte, iar astfel situaţia pare şi mai neagră!
În sfârşit, înainte de cină a venit şi Iorga, disperat, întrebând ce trebuia să înţeleagă până la urmă din veştile despre armistiţiu. Era ca un copil scos din minţi de o agonie oarbă a fricii şi a durerii. Am încercat să-l liniştesc, împreună cu Carol, dar şi eu aveam inima prea plină de revoltă ca să găsesc argumente convingătoare – sunt în beznă, în beznă. (
Copyright "Maria regina României. Jurnal de război. 1917-1918", Editura Humanitas)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite