Matei Vişniec: „România dă mai mulţi copii talentaţi pe mia de locuitori faţă de alte ţări, pentru că trebuie compensat că sunt mai mulţi politicieni corupţi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu ocazia lansării celui mai recent volum al său, la Bucureşti, „Ultimele zile ale Occidentului”, apărut la editura Polirom, scriitorul Matei Vişniec a vorbit despre condiţia duală de scriitor şi jurnalist la Radio France Internationale (RFI), despre cum a ajuns, prin noroc şi joc de table, să primească bursa la Paris, respectiv despre ce îi place la România.

Matei Vişniec face adesea naveta Franţa-România, participând la lansările cărţilor sale, dar şi la spectacolele puse în scenă după pisele sale de teatru. Ceea ce îl uneşte pe scriitor cu publicul său este bucuria de a fi printre cărţi, de a iubi cuvântul şi a avea încredere în el, ceea ce constituie, în viziunea lui Vişniec, un soi de rezistenţă culturală. 

În ziua de azi, cuvântul pierde mereu teren în faţa imaginii. 

„Astăzi, imaginea e la modă, imaginea care se autodistruge în timp ce-o primeşti. Există un întreg curent de creaţie teatrală de unde cuvântul a fost evacuat”, a spus scriitorul. În acest caz, imaginea contează, respectiv răcnetele, emoţia primitivă. 

Matei Vişniec este însă, un scriitor, un creator de modă veche. 

„Eu cred în cuvânt. M-am îndrăgostit de el de peste 50 de ani şi de atunci muncesc aşa, ca un fel de plugar pe acest ogor a cuvintelor, şi semăn cuvinte şi recoltez fraze, şi cu frazele respective, recoltez idei şi nelinişte, şi din nou culeg şi din nou frământ.”

Când ajungea în Franţa, în '87, descoperea o nouă lume, o nouă sensibilitate şi, în mod contraintuitiv, o altă limbă română. Scriitorul consideră că uneori, trebuie să te îndepărtezi mai mult de România şi de limba română pentru a-i aprecia mai mult calităţile. A scris „Ultimele zile ale Occidentului” pentru că a simţit nevoia de a pune faţă în faţă două oglinzi: pasiunea pentru Occident cu îndoiala faţă de el. Este cartea care marchează  jumătatea unei experienţe. „Am trăit exact 31 de ani în Franţa, în Occident”.

Scriitorul Vişniec şi Jurnalistul Vişniec 

În persoana lui Matei Vişniec se întâlnesc scriitorul şi jurnalistul, într-o relaţie de colaborare. În ceea ce-l priveşte pe jurnalist, acesta a avut de-a face cu actualitatea internaţională şi culturală, „o materie dureroasă, tumultoasă”. 

„Mizeria lumii este materia jurnalistului. Crizele care nu se mai termină...”

Există şi un absurd al acestei meserii, crede Vişniec, căci realizezi după 10-15-20 de ani că „aproape nimeni nu mai învaţă din greşeli, nici cei deştepţi, nici cei obişnuiţi.

„Ba chiar oamenii obişnuiţi învaţă mult mai repede din greşelile trecute decât cei care ne conduc, decât cei experţi”

Acest gen de observaţii pe care le face de ani de zile la RFI, îl sufocă. Vede cum apar noi şi noi crize, noi focare de tensiune, iar când ai impresia că se rezolvă ceva într-un loc, apare altceva mai grav şi mai dureros în alt loc. 

Această persistenţă în greşeli perverteşte sensul trecerii timpului care, pentru scriitor, este transformarea lui în civilizaţie. „Există un timp individual, dar există şi un timp naţional, un timp al ţărilor”

„Timpul României este altceva, era, pentru mine, tocmai destinat să fie transformat în civilizaţie”

Se spune adesea că în perioada interbelică, lucrurile au mers mult mai uşor, mult mai bine pentru noi faţă de astăzi, la aproape 30 de ani de la trecerea comunismului. Rămâi cu o comparaţie: 30 de ani interbelici faţă în faţă cu 30 de ani de tranziţie. Concluzia lui Vişniec nu este una tranşantă: „n-o fi vina Occidentului, poate vina e împărţită”. 

Jurnalistul, sursă pentru scriitor

Revenind, jurnalistul Matei Vişniec se simte intoxicat, informaţia nu face altceva decât să îl otrăvească, aşa că ajunge să se întrebe: „La ce bun să mă tot informez? Când nu reuşesc să transform societatea?”

Atunci jurnalistul perturbat se întoarce către scriitor, îi dă subiectul şi îi spune că poate îl va face mai bine, cu instrumentul poeziei, al literaturii. De ce acceptă scriitorul subiecte de la jurnalist? Pentru că e mai optimist.

„Jurnalistul din mine este pesimist, obosit, sătul de informaţie, convins că nu există nicio soluţie, că omul a ajuns într-o fundătură, că civilizaţia n-a ajuns la nivelul de conştiinţă necesar pentru prezervarea a ceea ce este frumos pe planetă”

Avem o manieră extraordinară, crede Vişniec, de a ne sinucide încetul cu încetul pentru că am adoptat un sistem social-economic care duce la distrugerea planetei, de la faună, la floră, la echilibree din ecosisteme. 

Concluzia rostită de Vişniec este sumbră: „Şi într-o bună zi, omul o să rămână singur pe pământ, omul prost o să rămână singur pe pământ cu produse luminoase în jurul lui, de proastă calitate în interior. <<Ce am făcut? Cum am reuşit să transform oceanul în pubelă de gunoi>>?

Cum împart timpul scriitorul şi jurnalistul din Vişniec

Din cauza aberaţiilor actualităţii, ale aberaţiilor politice, scriitorul Vişniec are nevoie de o oră măcar pentru a scrie pentru el, iar apoi, la RFI, scrie texte perisabile. 

„Dimineaţa, timp de o oră, scriu pentru mine, texte care sper să rămână în timp. După, merg la RFI, unde scriu texte despre care ştiu că vor muri după 24 de ore”.

Astfel, explică Matei Vişniec, viaţa lui este oarecum sfâşiată pentru că trăieşte dintr-o profesie în care e obligat să scrie articole care dispar după 24 de ore, pentru că orice temă se stinge după acest timp, actualitatea este alta la fiecare 24 de ore. Însă prima parte zilei este a lui, încearcă să şi-o salveze, scriind ficţiune. 

Vişniec-scriitorul nu e interesat de problemele societăţii, ci mai degrabă, de dilemele şi paradoxurile din actualitate, care spre deosebire de primele, nu au soluţii. De la această colecţie de dileme extrase din mediul înconjurător s-a născut „Ultimele zile ale Occidentului”. 

Despre România

De fiecare dată când vine la Bucureşti, Vişniec este lovit de „un fel de suferinţă-bucurie la fiecare pas”: suferinţa de a vedea un oraş degradat, dar care creează poezie. Este paradoxal într-un fel: dacă vine un străin şi stă două zile, se sperie şi fuge, dacă stă însă o săptămână, vede misterul Bucureştiului şi bucuria de a trăi în el. 

„Bucureştiul merge mai încet decât mi-am dorit eu, dar vin în Bucureşti pentru că există atâta energie pozitivă, atâţia oameni care-mi plac, atâta creativitate...”

Totuşi, România  rămâne pentru Matei Vişniec,  spaţiul în care vine să-şi tragă rădăcinile, sursele din care să se hrănească, dar şi o rampă de lansare pentru dramaturgul din el, piesele sale jucându-se aproape constant, în mai multe oraşe din ţară. Vine să vadă reprezentaţiile pentru că, după cum spune acesta, „e important să vezi ce se întâmplă cu cuvântul însămânţat de tine”. 

„Sensul plecării este întoarcerea... România şi limba română încep să aibă, în acest punct al vieţii mele, un rol tot mai mare”.

„România dă mai mulţi copii talentaţi pe mia de locuitori decât alte ţări tocmai pentru că trebuie compensat că sunt mai mulţi politicieni corupţi pe mia de locuitori. Într-o formă organică, pământul românesc se străduieşte să echilibreze cele două situaţii” 

A devenit bursier la Paris la un joc de table

 Un artist, când îşi construieşte viaţa, are nevoie şi de noroc. Pe Vişniec, norocul l-a prins la un joc de table. Totul a început când l-a cunoscut pe dramaturgul Radu Dumitru, acasă la un prieten, Iosif Naghiu, dramaturg şi el, un om generos care îşi deschidea casa pentru scriitori şi dramaturgi. Vişniec mergea des pe la el, unde citeau, bârfeau, mai beau o vodkă şi jucau table. Acesta avea să fie elementul prin care îi va surâde norocul. 

„Se trăgeau nişte partide de table extraordinare la care el, Radu Dumitru, era campion. Şi eu eram campion, aşa modest cum sunt, s-ar putea să fiu un tablagiu mai bun decât scriitor”

Pentru că le făcea faţă celor doi la joc, a ajuns să petreacă mai mult timp în casa lui Naghiu. Cu el era într-o zi, când a sunat telefonul: era Radu Dumitru, bursier la Paris. Trebuia să mai propună oameni. Îl propusese bineînţeles, pe Naghiu. Dar pe cine altcineva? 

Iosif Naghiu, aruncând zarurile pe tablă, i-a spus: „Pe Matei, că uite, e aicea, tot l-ai cunoscut, aţi stat de vorbă...”

„Aşa am fost propus pentru o bursă la Paris în acei ani negri”. Dacă n-ar fi fost la Naghiu acasă? Dacă n-ar fi ştiut să joace table? se întreabă, privind înapoi, Matei Vişniec. 

 

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite