Materie şi maternitate

Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, vol. 1-2, traducere de Laszlo Alexandru, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2019

Calitatea cea mai evidentă a povestirilor lui Pirandello este aceea de a te introduce direct, fulgerător, într-o atmosferă pre-existentă. Ca şi cum ţi-ai arunca privirea într-o lume care exista înainte de a citi despre ea şi care-şi va continua existenţa şi după ce lectura a luat sfârşit.

Trebuie subliniată de la bun început o frumoasă „ispravă” a vieţii culturale din ţara nostră: volumul intitulat Nuvele pentru un an beneficiază de două tălmăciri în limba română într-un interval mai mic de doi ani, traducerea lui Mihai Banciu, apărută la Editura Humanitas în 2017 şi traducerea lui Laszlo Alexandru, la care mă refer în cronica de faţă.

Aceeaşi senzaţie a punerii în legătură cu o altă lume provine şi din faptul că nuvelele sunt scrise înainte de schimbarea la faţă a omenirii, pricinuită de cel de-Al Doilea Război Mondial. Mirosul unei alte civilizaţii răzbate din paginile lui Pirandello, una în care genurile erau delimitate conform unei „naturi” şi unor norme bine stabilite, vieţile individuale se desfăşurau în jurul căsătoriei, al unei moşteniri, al succesului în afaceri, pe scurt, în jurul a ceea ce s-a înţeles multă vreme prin materie şi „material”. Cerul şi Dumnezeu asistă şi girează această ordine a muritorilor, chiar dacă, oficial, o dezminte şi o contrazice.

Farmecul nuvelelor lui Pirandello este dat de prezenţa – disparitatea o face şi mai strălucitoare! – Materiei, a cărei întrupare omenească este mater – mama, femeia. Obişnuiţi să o discredităm, într-o bună şi îndelungată tradiţie idealistă, observi, abia într-o ocazie precum aceasta, dată de cartea lui Pirandello, cât de mult lipseşte în zilele noastre – cu toate că, aparent, ocupă primul plan al deferenţei noastre. O lege a compensaţiei pare să regleze ordinea socială: cu cât o idee este mai elogiată, cu atât „cântăreşte” mai puţin, invers cu cât este mai discreditată, mai „împinsă” în jos – cu atât trage mai greu. Pe balanţa socială (şi implicit individuală) cu cât talerul „idealismului”, ideii, spiritului şi deopotrivă al masculinului, al bărbatului este mai sus, cu atât mai mult se află depozitat pe talerul „materiei”, al „pământului”,  al femininului. Secole de-a rândul drapelul „celestului” şi masculinului a fluturat pe o ambarcaţiune care se îndrepta spre cucerirea „pământului” şi „femeii”. Astăzi, se întâmplă pe dos: ne lăudăm că trăim într-o lume „concretă”, că ne-am eliberat, în sfârşit, de fanteziile idealismului, că am cucerit lumea prezentă, actuală, reală, că am redescoperit, prin feminism, „femeia” adevărată – nu cea inventată de poveştile masculine şi patriarhale. De fapt, pe talerul de jos atârnă, greu, poate pentru prima dată în istoria umanităţii Ideea, Abstracţia, Irealitatea şi Masculinul. De la felul în care oamenii se îmbogăţesc – prin speculaţii financiare, de cele mai multe ori fără să producă nimic efectiv, până la felul în care se iubesc sau chiar „fac dragoste” – aproape fără să se întâlnească vreodată, schimbând s.m.s.-uri sau „întâlnindu-se” pe internet – omenirea s-a „virtualizat”, s-a „de-realizat”, s-a „idealizat” aproape în totalitate. Până şi mult discutata economie de consum se întemeiază de fapt pe opusul ei, pe ne-consum: înseamnă să cumperi mai mult – mult mai mult! – decât ai nevoie, decât eşti în stare să consumi! În plus, pe talerul de jos nu trage oare puternic, ridicând în sus „femeia” feministă, valoarea masculinului, absolutizată? Căci – s-a spus de mai multe ori – femeia făcută posibilă de feminism este, în oricare dintre variante, o versiune „îmbunătăţită” a bărbatului. Nici omul rezultat în urma desfiinţării sexelor nu este altceva decât un „bărbat” suprem, absolut – ceea ce, după Weininger, echivalează cu imbecilul absolut. Desfiinţarea sexelor nu înseamnă altceva decât împlinirea totală a supremaţiei masculinului, a bărbatului – chiar dacă acesta va avea, în fapt, un chip complet ambiguizat sau total efeminat. Ceea ce aparent ia forma unei indefinite multiplicări (LGBT..etc) este de fapt o reducere la masculin. Ca în spectacolele celor vechi, în spatele tuturor măştilor care defilează astăzi se ascund numai bărbaţi. Iar toate lucrurile de astăzi nu sunt altceva decât nume, imagini, idei.

În lumea lui Pirandello – oamenii vor să scoată bani din urma exploatării minelor de sulf – ruinându-se pe ei şi mediul înconjurător, alţii apără cu disperare locurile neatinse de mirosul greu de sulf. Se luptă pentru mărirea averii prin dobândirea de pământuri – fie printr-un aranjament matrimonial (ca în „Şalul negru”), fie prin tranzacţii (ca în „Fumul”). Onoarea este o chestiune cât se poate de concretă, materială – iar pierderea ei este imediat convertită în faliment social şi suicid (în „Şi a doua!”) sau în duel (în „Datoria de medic”). Infidelitatea conjugală este un subiect important al unor nuvele („Apă amară”, „Datoria de medic”, „În bună rânduială”, „Dacă...”); prin contrast, am putea să ne gândim ce mai înseamnă ea astăzi, dacă ea ar mai putea constitui – nu subiectul unei nuvele, ci al unei fraze care să reţină atenţia confesorului. Chiar şi spectrele au consistenţă materială, se manifestă în lumea fizică – trântesc uşi, mută mobile, deschid ferestre („Casa lui Granella”). Să ne gândim o clipă ce carieră a făcut spiritismul în epocă: ca să crezi în viaţa de apoi – era nevoie ca duhurile să producă dovezi materiale ale existenţei lor – în chiar viaţa de aici-şi-acum.

Două nuvele mi se pare că redau cel mai bine viziunea pirandelliană – „Dacă...” şi „Remediul: geografia.” În „Dacă” – Lao Griffi, bărbatul care şi-a ucis soţia adulterină, este blocat într-o revelaţie a condiţionalului. Este vorba despre o altă fatalitate, una a contingentului, declanşată de întâmplător, de accidental, de ocazional – cu o forţă la fel de stihială ca cea a destinului. Orice alegere ai face, aceasta declanşează un şir de evenimente – care ar fi putut fi cu totul altul dacă ai fi ales altceva, acest altceva nefiind însă scutit de legea fatală a necesităţii accidentale. Contrazicându-se cu mama lui care-i repetă că tocmai acesta este destinul, Lao Griffi – insistă că trăirea lui vizează cu totul altceva. De fapt, bătrâna mamă a lui Lao Grifii ştie ce vorbeşte, ştie că fiul ei descoperă acum realitatea a ceea ce nu fusese decât un nume. Destinul – până atunci un cuvânt, îşi dezvăluie întreaga materialitate: nu este ceva ce vine de sus, o idee care coboară pe pământ, ci acea forţă stihială, telurică, materială, pământească, palpabilă, tangibilă: „O muscă încăpăţânată, care se tot lipeşte de tine, un gest pe care-l faci ca s-o alungi, peste şase, zece sau cincisprezece ani, pot să devină pentru tine cauza cine ştie cărei nenorociri. (...) ... noi în timp ce trăim, uite, desfăşurăm – aşa – pe lângă noi, nişte forţe neprevăzute, nebănuite. De la sine, apoi, aceste forţe se desprind, evoluează pe ascuns şi îţi întind o plasă, o capcană, pe care n-o zăreşti, dar care până la urmă te cuprinde, te strânge şi atunci eşti înhăţat, fără să pricepi cum anume şi de ce.” (vol. 2, p. 266) Griffi descrie aici senzaţia fizică pe care o are cel ce se confruntă cu puterea terifiantă a unor fenomene în acelaşi timp declanşate şi independente de el. Nu întâmplător, tocmai mama, mater, îi mijloceşte fiului înţelesul material al destinului.

Cea de-a doua povestire, Remediul: geografia transmite pe aceeaşi lungime de undă a materialităţii pământului. Astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre pământ, despre ecosistem, despre casa care adăposteşte omenirea, pământul a devenit o simplă idee, o fantomă a minţii, un spectru – ecologic, politic, astronomic. Multiculturalismul ne împacă cu diversitatea anihilând alteritatea – care făcea atât de savuroasă şi interesantă (chiar dacă periculoasă) existenţa mai multor (şi diferite) culturi. Ei bine, personajul acestei povestiri, descoperă, trăieşte materialitatea pământului, ca să spunem aşa materialitatea materiei – şi tot graţie mamei lui! – o femeie în vârstă, bolnavă, din care nu mai rămăsese decât „carne, carne bătrână, distrusă, care suferea, continua să sufere, cine ştie de ce...” Obligat să îngrijească această bucată de carne, chinuit de somn şi de frigul din cameră, fiul – strivit de dorinţa de a dormi, de a uita şi, pe de altă parte, de datoria de a-şi veghea biata mamă – găseşte o soluţie de „evadare”... pe loc, „funciară” – printr-o vizualizare a diversităţii Terrei, înlesnită de un atlas de geografie aflat pe masa din încăperea glacială. „Iată, doar această certitudine, legată de o viaţă reală în altă parte, îndepărtată şi diferită, pe care o puteam opune, când şi când realităţii prezente, care ne calcă în picioare; dar aşa, fără nicio intenţie, ca un obiect care există fiindcă există şi pe care nu-l putem împiedica să existe. Acesta este remediul pe care vi-l recomand, prieteni. Remediul pe care mi l-am găsit pe neaşteptate, în noaptea aceea.” (280)

Aş mai adăuga, foarte pe scurt, povestirea Şi a doua! în care mama tânărului Diego, încearcă, fără succes, să-l salveze din materia grea, vâscoasă a ratării – metamorfozată, după ce acesta asistă într-o seară, accidental şi fără să mişte un deget la o sinucidere, în apa opacă, în lichidul solid al morţii.

Prin povestirile lui, Pirandello ne vorbeşte despre materie şi maternitate, o maternitate pe care astăzi am uitat-o, trăitori cum suntem într-o lume aproape complet idealizată. Înălţarea „pământului” pe balansoarul „răsturnării valorilor” nu s-a putut face decât cu preţul unei apăsări, din cealaltă parte, a „celestului”, a idealităţii, a abstracţiei. Omul de astăzi – atât de material în aparenţă – este, pe dedesubt, imaterial şi non-maternal: se hrăneşte cu nume şi idei, creşte şi se dezvoltă de unul singur.