Cărţi

articolul urmator

Melancolia lui Mircea Cărtărescu

33
9 Aug 2019 10:14:51
Cristina Hermeziu
Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu

Suntem prinşi în imaginarul celui de-al treilea mileniu, lărgit imens, fizic şi metafizic, de vederea pe care ne-o dau dronele sau microcipurile, jocurile şi filmografia în 3D, cu accelerarea vertiginoasă a percepţiei. Din această intensitate care ne depăşeşte decurge o melancolie a timpurilor pe care Mircea Cărtărescu o captează în peisaje de cuvinte de o stranie frumuseţe.

La sfârşitul lunii august apare, în Franţa, Solenoid de Mircea Cărtărescu, la editura Noir sur Blanc, cu o traducere semnată de Laure Hinckel. În timp ce cărţile sale continuă să cucerească teritorii şi să atragă mii de cititori din diferite spaţii lingvistice, cu ultimul său titlu, Melancolia (Humanitas, 2019), Mircea Cărtărescu adaugă o nouă spirală – una surprinzătoare – operei sale magnetice.

Fără să aducă o ruptură între viziunile sale de scriitor halucina(n)t, totuşi, după marile sale titluri - Visul (1989), Nostalgia (1993), Orbitor (1996, 2002, 2007), Solenoid (2015) -, Melancolia lui Mircea Cărtărescu inovează printr-o extrem de omogenă stare de vrajă narativă şi stilistică.

În cele trei nuvele ale volumului, personaje-copii, personaje-adolescenţi se mişcă prin peisaje urbane, sau subpământene, sau sublunare, de „o strălucire agonică, de altă lume“, într-un fel de transă metafizică, terifiantă adesea. Lumea aceasta romantic-gotică e căptuşită cu atâta singurătate, încât economia de personaje – foarte puţine - e o lege a firii în cele trei naraţiuni din Melancolia. În Punţile, un băieţel părăsit de mamă are de traversat nişte punţi care se deschid către nişte locuri, de fapt nişte unităţi de spaţiu-timp din ce în ce mai misterioase, din ce în ce mai revelatoare. Vulpile e despre doi copii, frate şi soră, aflaţi într-o osmoză de o gingăşie luminoasă şi primejdioasă în acelaşi timp. În Pieile, adolescentului Ivan îi este dat să asiste la prefacerea fetei pe care o iubeşte, o halucinantă desfacere a crisalidei. În lumea lor, a acestor copii, puberi şi adolescenţi puşi să trăiască experienţe de o intensitate răvăşitoare, adulţii sunt umbre fără nicio greutate, unduiri de vânt.

În acest (aproape) nou univers cărtărescian, există o dimensiune care întreţine în mod spectaculos atmosfera de vrajă ineluctabilă: calitatea luminii. „Băiatul nu mai respira acum aer, ci amurg dens şi luminos care i se ramifica în plămâni.“ (p. 234) Între fluid spectral şi pulbere onirică, lumina face parte din ţesătura scriiturii, lumina ţine în picioare acest decor de „oraş-osuar“, ca miile de fire viorii care ar dispărea dacă s-ar stinge raza, din poemul eminescian.

La Cărtărescu, singurătatea are volum şi are transparenţe, se vede aievea, în modul cum bate lumina. „Duminica adăuga singurătaţii sălbatice a locurilor încă un strat de lac transparent.“ (p. 140) O lume ruinată fără timp (post istorică?), dar una în care adâncimile cele mai misterioase ale fiinţei umane rămân intacte şi alcătuiesc un fel de sorb existenţial.

...era prins pentru totdeauna în boaba de chihlimbar care era viaţa lui în spaţiu, timp şi poveste, dar mai ales în rigida, implacabila lui singurătate.“ (p. 186)

Matricea stilistică este, în Melancolia, încântecul. Există ceva arhetipal în întâmplările din Melancolia – trei basme care au şi imponderabilitate, dar şi o nelinişte densă, au şi graţie - ca în Pasărea albastră a lui Maeterlinck, dar şi sondări tulburătoare, ca în Kafka.

Însă sufletul geamăn al lui Mircea Cărtărescu în ultima sa carte este cu asupra de măsură Mihai Eminescu, cel din proză. (Răs)croirea personajelor (bântuite de trecut şi de viitor), fluidul tainic care le animă printre „secolele dispărute“, până şi poleirea constantă cu lumină de lună a fiecărei muchii, a fiecărei suprafeţe, stau sub pecetea eminesciană „viaţa e vis“. O asumare făţişă, de altfel, nefiind vorba nicidecum aici de a identifica o sursă neorganică, ci dimpotrivă de a celebra consubstanţialitatea spiritelor, îngemănarea organică a viziunilor.

Ivan din Pieile este Dan din Sărmanul Dionis, retopit şi updatat de geniul lui Cărtărescu potrivit imaginarului celui de-al treilea mileniu, lărgit imens, fizic şi metafizic, de vederea pe care ne-o dau dronele sau microcipurile, jocurile şi filmografia în 3D, cu accelerarea vertiginoasă a percepţiei proceselor, a lumilor. Din această intensitate care ne depăşeşte decurg o angoasă şi o melancolie a timpurilor noastre pe care Mircea Cărtărescu le captează în peisaje de cuvinte de o stranie frumuseţe.

S-ar putea spune, cu jubilaţie de cititor încântat, că (noul) Mircea Cărtărescu – cel pe care îl întrezărim bine în Melancolia – continuă pe o altă spirală ce n-a avut timp şi nici destin să împlinească, în proza sa, Mihai Eminescu. Copleşitor.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

33 Comentarii

Lucifer
9.08.2019, 10:51:18

Minunat text al autoarei. Oare, câţi români ştiu că sunt contemporani cu cel mai mare scriitor român al tuturor timpurilor? Azi, când sufletul omenesc este sfâşiat de uraganul globalismului, apare prin Balcania o viziune matafizică ciudată şi răscolitoare care repune Omul în locul lui normal, de Fiinţă a Universului. Un om a-temporal, existând în sine, dincolo de constrângeri ideologice, religioase, culturale, un OM pur şi simplu. Paradoxal, nu numai Eminescu a avut această presimţire, eu aş zice că şi Blaga, chiar Sadoveanu, dar Cărtărescu împinge condiţia umană mai sus pe scara metafizicii şi cu o arie geografică şi culturală mai mare din Sud(Balcani) în Nord şi de la Est spre Vest. Totul într-o limbă română neverosimil de frumoasă, capabilă să exprime cele mai dramatice poveşti despre condiţia umană. Comparativ, "Un veac de singurătate" al lui Garcia Marchez este de-abia o mică poveste faţă de amploarea creaţiei metafizice cărtăresciene. Premiul Nobel? Niciun premiu nu poate recompensa opera acestui gigant al literaturii Umane, care repune în ordine metafizică dramatica existenţă omenească.

+1 (11 voturi)
gigione deladolj
9.08.2019, 11:49:09

cică "imaginarul lărgit imens"...hm, mă gîndesc la un examen colposcopic....iar ca să l numeşte pe ăsta scriitor, înseamnă să jigneşti profesia/vocaţia de scriitor...exact cum intri într un muzeu cu profil de artă modernă, vezi o "operă" plină de şuruburi şi cîrpe şi trebuie să te autoconvingi că e totuşi.."operă" ..de artă...:)))

-2 (8 voturi)
Lucifer
9.08.2019, 11:53:42

Ţi-ai pus vreodată problema că nu înţelegi?

+1 (9 voturi)
gigione deladolj
9.08.2019, 12:10:18

Ţi ai pus vreodată problema să încerci să nu mai gîndeşti ca turma? PS: într adevăr marques e supraevaluat, aici ne înţellegem:))

-1 (5 voturi)
Cristina Hermeziu
9.08.2019, 12:27:25

gigione deladolj chiar nu toata lumea are "organ" pentru toate tipurile de literatura, arta etc. Si nici nu e nevoie. Numai bine.

+2 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (33)