Memoria iubirii ofensate

Prostia este nu doar „încremenirea în proiect” (Gabriel Liiceanu), ci şi încremenirea în propriile amintiri aşa cum le-a construit, la un moment dat, propriul interes sau instinct de apărare. Din acest motiv, spune Julian Barnes, în romanul Sentimentul unui sfîrşit, „… lucrurile pe care sfîrşeşti prin a ţi le aminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat” (Nemira, 2013, p. 9).

Prostia „repetărilor banale ale memoriei” (p. 93) nu se manifestă în mod excepţional, ci constitue regula de organizare a trecutului: „Ani la rînd supravieţuieşti cu aceleaşi repere, aceleaşi amintiri şi aceleaşi emoţii. Apăs pe un buton pe care scrie „Adrian” sau „Veronica”, banda porneşte şi produce lucrurile obişnuite. Întîmplările reconfirmă emoţiile – resentiment, nedreptăţire, uşurare – şi viceversa. Nu pare să existe vreo cale de-a avea acces la altceva; cazul e clasat. Iată de ce umbli după coroborări, chiar dacă ele se dovedesc a fi, de fapt, contradicţii. Dar ce-ar fi dacă, inclusiv într-o fază ulterioară, emoţiile legate de oamenii şi de întîmplările din trecutul îndepărtat s-ar schimba?” (p. 142). Miza romanului lui Barnes este chiar aceasta: de a modifica „emoţiile legate de oamenii şi întîmplările din trecutul îndepărtat” şi astfel de a ieşi din „repetările banale ale memoriei”.

Nevoia de a renunţa la ceea ce oferă „banda” memoriei pentru a pătrunde în adîncul veritabil al amintirii, această nevoie nu apare oricînd. Ea este legată, de obicei, de „sentimentul unui sfîrşit”, acel moment de dislocare a sinelui în care formulele adaptative pe care le-am folosit, cu mai mult sau mai puţin succes, de-a lungul unei perioade a vieţii, îşi trădează inadecvarea şi, uneori, falsitatea. Poate că nostalgia nu este altceva decît chemarea pe care trecutul o adresează celui de astăzi la o nouă ordine a fiinţei, ordine din care trebuie să facă parte propriul ei sfîrşit. Iată de ce personajul-narator al romanului lui Barnes, Tony Webster, trecut deja de 60 de ani, se întreabă: „Cărui posibil scop evoluţionist i-ar putea sluji nostalgia?” (p. 99). Altfel spus: de ce „banda” amintirii nu ne mai satisface şi avem nevoie ca, prin intermediul nostalgiei, să pătrundem într-un teritoriu nou şi mai profund? La ce slujeşte acest efort de a ne recupera trecutul de vreme ce am ajuns deja atît de aproape de sfîrşit? Cîtă vreme am fost prinşi în lupta pentru viaţă, nu suntem dispuşi la concesii prea mari faţă de nefericirile ei. Preferăm să le uităm sau să le încadrăm în explicaţii simplificatoare, a căror funcţie primă nici măcar nu este aceea de a explica ceva, ci de a bloca accesul la o rană pe care ştim sau intuim că nu o vom putea închide prea repede. Nu suntem pregătiţi să înţelegem, nici măcar nu putem suporta acele amintiri. Trebuie să ieşim mai întîi din această luptă, s-o depăşim într-un fel, pentru ca dorinţa de-a ne explica „ce s-a întîmplat atunci şi atunci” să se activeze.

În Sentimentul unui sfîrşit, Julian Barnes foloseşte iubirea ofensată ca exemplu de amintire pe care suntem în mod deosebit tentaţi s-o trecem pe „bandă”, ceea ce face ca analiza ei deschisă, la o vîrstă înaintată, să devină cu atît mai dificilă. Marea problemă a iubirii ofensate este că nu ştie cît este iubire şi cît ofensă în relaţia cu celălalt. În cazul lui Tony Brexter, ofensa apare din cauza statutului social mai bun al prietenei lui, Veronica, a preferinţei ei pentru Adrian, prietenul cel mai capabil al lui Tony, dar şi a tensiunii sexuale pe care Veronica o întreţine, după toate aparenţele cu bună ştiinţă, nedorind să facă sex cu Tony. Relaţia lor eşuează rapid şi, într-o anumită măsură, pare genul acela de întîlniri fără consecinţe prea mari în viaţă. Mai mult, sfîrşitul relaţiei – Veronica i se dăruieşte abia după despărţire – pare să indice o anumită scădere a tensiunii dintre cei doi. Cele întîmplate sunt însă dramatizate în mod neaşteptat de sinuciderea lui Adrian, care are loc, după terminarea facultăţii, în timp ce Tony se afla într-un sejur de cîteva luni în Statele Unite ale Americii. Acest eveniment redefineşte în mod radical relaţia dintre Veronica şi Tony, mai exact aruncă o lumină nouă asupra fostei lor relaţii. Cei doi nu se mai întîlnesc însă decît după 40 de ani.

Între timp, Tony îşi construieşte o poveste despre relaţia cu Veronica, poveste pe care i-o spune inclusiv viitoarei lui soţii: „Versiunea relaţiei mele cu Veronica, versiunea pe care o purtasem cu mine de-a lungul anilor, era cea de care avusesem nevoie atunci. Inima tînără trădată, corpul tînăr aţîţat inutil, fiinţa socială tînără privită de sus. Ce răspunsese Moş Joe Hunt (profesorul de istorie al lui Tony – n. m.) cînd clamasem ştiutor că istoria se compune din minciunile învingătorilor? „Totul e să ţii minte că se compune şi din autoamăgirile învinşilor.” Oare ţinem minte suficient de bine, cînd vine vorba despre vieţile noastre personale?” (p. 144) Aşadar, explicaţia eşecului relaţiei cu Veronica, pe care şi-a oferit-o singur, era autoamăgirea unui învins. Totuşi, mulţi ani a fost relativ mulţumit cu ea.
Naratorul îşi spune povestea după ce aceasta s-a terminat. El o spune cu toată luciditatea şi cu tot înţelesul ei. Povestea risca însă să rămînă aceeaşi cu cea pe care şi-o construise în tinereţe, dacă la un moment dat n-ar fi intervenit ceva, care să o falsifice. E vorba despre o scrisoare (şi o sumă nu foarte mare de bani), pe care Tony a primit-o, prin intermediul unei case de avocatură, din partea mamei Veronicăi, care murise recent. Acest eveniment pare să aibă un caracter întîmplător, dacă n-am şti că, în viaţă, forţele care acţionează în favoarea sau împotriva noastră ajung pînă la urmă la noi, chiar dacă uneori foarte tîrziu, şi că le recunoaştem imediat cauza şi necesitatea. Tony petrecuse, în tinereţe, un weekend în casa părinţilor Veronicăi. Cu această ocazie, observase tensiunea dintre mamă şi fiică şi avusese chiar o conversaţie, destul de revelatoare, chiar dacă nu explicită, cu mama. Desigur, nimic nu era atunci foarte clar, dar semnele arătau că familia Veronicăi nu este cea mai fericită. Cu toate acestea, Tony a fost atunci ofensat de insolenţa familiei prietenei lui, ignorînd restul. Ofensa, şi nu altceva, i-a rămas adînc întipărită în memorie. Scrisoarea îl determină însă pe Tony să regîndească relaţia sa de tinereţe cu Veronica, adică să iasă din „repetările banale ale memoriei”.
Nu avem de-a face, la Barnes, cu o madlenă, ci cu intervenţia exterioară a unei forţe într-un moment de scadenţă. Ca urmare, nici procesul de resemantizare a trecutului nu va fi bazat pe amintirea involuntară, ci pe o acţiune deopotrivă interioară şi exterioară de descoperire, asemănătoare cu felul în care istoricul cercetează trecutul. Tony Brexter caută în memoria sa, dar şi în lumea din jur probe privind adevărul relaţiei sale cu Veronica. El elaborează ipoteze, care îi sunt infirmate de Veronica, şi nu renunţă pînă cînd nu ajunge să se clarifice. Tocmai de aceea, ultima parte a romanului prezintă, în mod neaşteptat, nu tribulaţiile memoriei unui om aproape bătrîn, ci un thriler în toată regula. El acţionează în prezent pentru a-şi redescoperi trecutul.

La un moment dat, Tony îşi dă seama de greşeala pe care o făcea în încercarea de a înţelege istoria relaţiei sale cu Veronica: „… voisem să-i demonstrez, chiar şi în această etapă tîrzie, că mă citise greşit.” (p. 153). El acţiona, aşadar, fiind în continuare captiv propriei conştiinţe ofensate. Din acest motiv, nu putea înţelege motivaţiile reale ale Veronicăi. Continua, deci, să fie prost, şi „nu există prost ca prostul bătrîn” (p. 154). Totuşi, nu vrea să abandoneze lupta, ci înaintează, din eroare în eroare, pînă cînd reuşeşte să dea peste adevăr. Marea descoperire – complet camuflată de conştiinţa sa ofensată – este viaţa plină de suferinţă a Veronicăi, ca şi ciudăţenia familiei ei. Veronica îi oferă lui Tony indicii ale adevărului vieţii ei. Cel mai important: îl prezintă indirect pe un bărbat care seamănă foarte mult cu Adrian. Iniţial, Tony crede că bărbatul – o persoană cu probleme afective grave – este fiul lui Adrian. Aceasta se dovedeşte a fi o ipoteză greşită. În sfîrşit, după investigaţii suplimentare, el află că bărbatul era de fapt copilul pe care Adrian l-a făcut cu mama Veronicăi. Clarificarea poveştii schimbă aşadar drastic şi imaginea pe care Tony o avea despre prietenul său din tinereţe, Adrian. Geniul filosofic, omul care cerea să fii mereu consecvent cu tine însuţi, chiar dacă asta poate să însemne sinuciderea (trimitere la celebra frază a lui Albert Camus), era mai degrabă un ciudat, un om cu probleme psihice. El nu s-a sinucis din consecvenţă cu propriile idei, ci din alte motive: „Există acumulare. Există răspundere. Iar dincolo de ele există tulburări. Există tulburări grave.” (p. 174).
De-a lungul romanului, Tony povesteşte şi despre căsătoria sa cu Margaret, femeia cu care a făcut un copil reuşit şi care a divorţat de el după ce s-a îndrăgostit de un alt bărbat. Margaret, cu care Tony continuă să aibă o relaţie de prietenie şi după divorţ, îl însoţeşte pînă la un punct în căutările lui prin trecut. Eşecul său marital pare să aibă legătură cu eşecul anterior al relaţiei cu Veronica. Margaret încetează să se mai vadă cu Tony după ce îşi dă seama că fostul ei soţ punea pasiune în investigaţiile legate de Veronica. Nici Margaret nu are însă o viaţă perfectă, al doilea mariaj fiind un eşec. Şi Margaret avea propria „bandă” a memoriei.

Romanul lui Barnes se desfăşoară în anii ’60, cînd a avut loc, cum se spune, marea eliberare sexuală. În mare măsură, el contestă atmosfera acelor ani: „…majoritatea oamenilor au trăit experienţa anilor ’60 abia în anii ’70” (p. 51). Sentimentul unui sfîrşit este o carte despre responsabilitatea în relaţiile sentimentale, arătînd că succesul vieţii, inevitabil legat de familie, depinde de autenticitatea raportării la sine şi de responsabilitatea faţă de ceilalţi.

Publicat în Convorbiri literare.