Memoriile Duduii Lupeasca

Indubitabil, Elena Lupescu alături de Ana Pauker, este una dintre cela mai controversate, să nu zic demonizate, figuri evreieşti  feminine din România. Inspiratoare de  legende, favoruri regale, afaceri generoase cu averea statului, de valuri de ură antisemită, intrigantă de curte, abilă sfătuitoare de alcov a Regelui Carol al II-lea.

Despre „tovarăşa Ana”, cea care ne-a  lumint copilăria cu tabloul postat taman pe peretele de la Răsărit, de  unde venea Lumina sadoveniană, pe vremea când noi frecventem grădiniţa cu orar redus, şi exclamam ”URSS bastion al păcii e! // ”Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, am citit doar o carte greţoasă, zaharicoasă şi libidinoasă ca aburul de grăsime de pe  smalţul aragazului, în care se căutau oarecări justificări pentru  nenorocirile  pricinuite  poporului român de ”fiica hahmului din Buhuşi” şi ne-a ajuns.

Cartea a apărut prompt, la căldura aburului postrevoluţionar din '89 şi ne-a fost suficientă.Era pe când tot ce zbura ,ca literatură, se consuma.

La Elena Lupescu, în pretinsele ei memorii  publicate de Ed Teşu, Bucureşti 2013, lanastă la târgul din 2012, intitulată exagerat <<”M-au denumit jidoavca cu părul roşu” - Memoriile Elenei Lupescu>>, am găsit însă mai multe elemente justificative, mai umane, mai feminine.

Şi mult, mult romantism. Ieftin, de lux,  princiar, dar romantism. La  urma urmei, făcând totală abstracţie de  istorie şi de realitate, cartea se poate citi şi ca un relativ reuşit roman de ficţiune. Sau ca o ucronie.

Romantică, elegantă. Populată de regi şi regine, prim-miniştri, intrigi de alcov, de palat şi şefi de state, totul având în centrul acţiunii metersa regală a lui Carol al II -lea.

O repet, trebuie să luăm cartea nu neapărat ca pe un jurnal olograf, căci nu avem nicio dovadă a existenţei lui.

Dacă era mai inspirat, editorul putea inventa o poveste în poveste în care, ca şi unele personaje borgesiene, de pildă, cineva a  găsit  rătăcit într-un misterios cufăr prăfuit şi abandonat dintr-o fostă bibliotecă, acest  manuscris pe care l-a  înmânat unui călugăr al cărui locaş a ars iar manuscrisul a scăpat  doar afumat etc.

Eu unul, nu mai cred în astfel de ”restituiri”. Mi-a fost de ajuns ficţiunea parţială din ”Jurnalul” lui Sebastian aclamtă ani de zile de trompeta lui Iosif Sava.

Jurnal rafistolat tendenţios şi dubios de un  întreg colectiv de oameni ai muncii din domeniul literelor, la deschiderea lui după scurgerea termenului de 50 de ani.

Unde găsim,nu?, Tot aşa, o proză fascinantă cu personaje din istoria literaturii şi politicii româneşti interbelice,care acuză, denigrează  şi deformează, fără drept la replică, nişte mari personalităţi culturale româneşti. Spunem „fără replică„  întrucât  şi ele, şi acuzatorul nu mai există.

Analiza tematică a memoriilor  Elenei Lupescu  denumite neinspirat şi cacofonic -  de ce nu, ”M-au poreclit jidoavca roşcată”? - este simplă.

Ea expune imensul, celebrul, perenul amor de o incomensurabilă forţă, dintre un Reg, mereu indecis, între Coroană şi chemarea dragostei pentru o evreică ”roşcată şi stricată” care-şi reneagă până şi originea: „tatăl meu român, mama rusoaică”, „Dacă aş fi evreică, aş fi mândră de aceasta”, etc.

Am mai citit pe tema dată şi ficţiuni mai credibile. Singurul roman scris de marele ziarist Pamfil Şeicaru, „Vulpea roşcată”,e dedicat  tot personajului numit Duduia. Dar acolo se punea,poate, accentul mai mult  pe faptul istoric şi consecinţele  lui catastrofale pentru Rege şi Ţară , nicidecum pe romantismul incontestabil real al  poveştii.

Şi chiar trecând dincolo de îngrijitul jurnal al lui Carol II, extrem de elaborat, cu multă atenţie, de aici din memorii se mai desprind unele trăsături ale Regelui, subliniate , evident, de amanta şi soţia vieţii sale.

De pildă, sufletul lui de copil ,mereu tânjind după poalele mamei-amantă în care să-şi ascundă  faţa vinovată. Caz demn de Freud, dealtfel. Apoi, „banalitatea” faptului că el vorbea obsesiv despre lichidarea lui Zelea Codreanu şi a unor  legionari; a lui Antonescu; a lui Nae Ionescu, şi a altor adversari incomozi este estompat de grandoarea iubirii lui carnale distructive şi definitive.

La fel, relevăm sfaturile decisive  privind evoluţia unor evenimente cruciale, ca, de pildă, numirea in extremis şi contre-coeur, a  „nesuferitului” Antonescu la cârma  ţării, impus nu numai de presiunea realului, ci şi de  pragmatismul duduii. 

Ei bine, toate acestea se pierdeau în rozbonbonul din romantismul unor gesturi Regale. O broşă de milioane, un teren uriaş la Sinaia, un castel la...Un roman regal. Rege şi roşcată. Nu unul corsar: preşedinte şi blondă.

Oricum ar fi, cartea merită citită.