Mihai Eminescu – destin şi forţă creatoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mihai Eminescu este un reper fundamental în cultura română. Geniul său creator ne trimite cu gândul în epoca Renaşterii, prin multitudinea domeniilor în care s-a afirmat. Mihai Eminescu, de la a cărui naştere se împlinesc azi 165 de ani a fost poet, prozator, eseist, publicist. Mai presus de toate, a fost şi va rămâne un geniu.

Un om al timpului său, dar în acelaşi timp, un spirit vizionar Mihai Eminescu s-a implicat şi în activităţile instituţionale şi administrative, lucrând ca angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti,  revizor şcolar, Director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Mihai Eminescu a urmat şcoala cu întreruperi, dată fiind dorinţa lui de a acumula cât mai mult din toate, de a vedea, de a intra în contact cu poporul, cu semenii săi. A străbătut România (Vechiul Regat), dar şi Bucovina sau Transilvania, cu diverse trupe de teatru unde era sufleor şi copist. Deşi nu a fost preocupat de obţinerea unei diplome universitare,  Mihai Eminescu a studiat în străinătate, cufundându-se în adâncurile tezaurului bibliotecilor din Viena şi Berlin. A făcut parte dintr-un grup de studenţi care l-a vizitat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil, cu ocazia Anului Nou, 1870.

S-a implicat în activitatea ”Junimii”, de la Iaşi, fiind un susţinător al ideilor conservatoare, promovate de Petre P. Carp, Titu Maiorescu. A lucrat ca ziarist la ”Timpul”, ziarul conservatorilor, uimind prin stilul său dur de exprimare, prin care urmărea îndepărtarea deficienţelor care afectau grav politica şi societatea românească.

De departe, opera sa poetică îl aşează printre titanii culturii europene. Născut imediat după revoluţia de la 1848, în plin deceniu al regenerării naţionale,  Mihai Eminescu şi-a dorit să scrie o monumentală epopee a istoriei lumii în versuri. A fost atras de filosofia indiană, de concepţiile lui Arthur Schopenhauer. A scris poezii de dragoste, elegii, poezii dedicate României, poezii istorice. 

Scrisoarea III şi Epigonii rămân şi astăzi ca elemente menite să dovedească faptul că Mihai Eminescu îşi dorea revenirea politicii, societăţii şi culturii româneşti la valorile trecutului, care contribuiseră la crearea profilului poporului român şi care-l ajutaseră să înfrunte vitregiile istoriei.

„Luceafărul” este de departe, unul din cele mai însemnate poeme de dragoste din întreaga creaţie mondială.

A rămas memorabilă şi iubirea lui neîmplinită pentru Veronica Micle. A fost o iubire trăită cu intensitate şi terminată tragic, Veronica Micle stingându-se şi ea, la 3 august 1889, nu după multă vreme de la dispariţia marelui poet.

Nu mai puţin însemnată a fost trainica prietenie cu Ion Creangă, învăţătorul pe care l-a convins să publice ”Amintiri din copilărie” şi poveştile sale fantastice, moralizatoare dar şi pe cele istorice. Pe lângă Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Mihai Eminescu a avut în jurul său o pleiadă de oameni de cultură, artişti, precum Regina-poetă Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României), poeta Mite Kremnitz, dramaturgul I.L. Caragiale.

Mihai Eminescu a fost el însuşi victima societăţii în care a trăit. După ce s-a îmbolnăvit grav, din imensul număr de oameni îndrăgostiţi de creaţiile sale poetice, dintre numeroşii admiratori ai scrierilor sale social-politice nu s-au găsit decât foarte puţini care să-l ajute cu banii necesari tratamentului în ţară sau în străinătate.  Foarte greu, s-a reuşit adoptarea unei legi care să-i ofere o pensie viageră. În timpul vieţii i-a apărut un singur volum de poezie, restul monumentalei sale opere (povestiri, proză, nuvele, eseuri, publicistică, scrisori) rămânând în manuscris, fiind editată ulterior.

Fundamentale pentru ilustrarea gândirii eminesciene rămân şi operele în proză precum ”Sărmanul Dionis”, ”Avatarii Faraonului Thla”, romanul ”Geniu pustiu”.

Opera lui a înfruntat vremurile vitrege, inclusiv perioada regimului comunist. ”Împărat şi proletar”, ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ”Scrisoarea III” au fost folosite pentru legitimarea luptei de clasă şi a comunismului naţional, de la şcoala primară, până la studiile universitare.

Perioada 1883-1889, ultima din viaţa sa, a fost cea mai grea. Boala l-a măcinat, tratamentele au fost ineficiente, posibilităţile de trai au fost tot mai grele. Moartea l-a răpit dintre zidurile casei de sănătate a doctorului Şuţu din Bucureşti la 15 iunie 1889. Peste şase luni, trecea în eternitate, la Iaşi şi bunul său prieten Ion Creangă, la 31 decembrie 1889.

                        

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite