Mircea Cărtărescu, scriitor fără de ţară

Mircea Cărtărescu a declarat, într-un interviu acordat Revistei „22”, că se simte un expatriat şi că nimeni nu i-a luat apărarea după ce a fost „eliminat din viaţa publică cu o brutalitate securistică”.

Cu plăcere îi voi lua eu apărarea şi cu titlu de exerciţiu public. De asemenea, cu toată umilinţa de care mă cred în stare.

Mircea Cărtărescu a scris frumoasele lui poezii, Nostalgia şi Levantul,  pe când era profesorul de limba română al lui Adi Copilul Minune la o şcoală generală situată în „marginea marginii" Bucureştiului. 

După Revoluţie, Cărtărescu a fost unul dintre puţinii scriitori care nu s-au amestecat în politică. Schimbarea s-a produs la începutul anilor 2000, atunci când a scris Baroane (textele, inclusiv „Baroane”, sunt publicate iniţial în Jurnalul Naţional, ziarul lui Dan Voiculescu). 

În 2005, când a debutat criza în interiorul Alianţei D.A., Cărtărescu era mai degrabă de partea liberalilor, dar constrângerile mediului cultural au fost, pentru el, ca şi pentru alţii (vezi poziţiile, iniţial ambigue, ale lui Neagu Djuvara) foarte dure. Cărtărescu a beneficiat de o promovare excelentă din partea Editurii Humanitas, al cărei patron vedea în Băsescu un Harap Alb al politicii româneşti. A fost susţinut, de asemenea, de ICR, al cărui director a fost foarte apropiat de Băsescu, dar care, mai puternic şi mai inspirat, a lăsat sarcina scrierii editorialelor pe seama adjunctului său, Mircea Mihăieş.

Pentru Cărtărescu, orientarea politică oportună era, aşadar, clară, iar mutarea lui la Evenimentul zilei a exprimat această supunere faţă de legităţile câmpului cultural. Dar, nici măcar în editorialele lui cele mai radicale şi mai penibile, Cărtărescu nu este un băsescian convins. Spre deosebire de Liiceanu şi Patapievici, al căror conservatorism s-a radicalizat odată cu vârsta, Cărtărescu este un liberal de stânga de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, un băiat bun. Nu este în căderea mea să ştiu în ce măsură implicarea sa publică (a fost bine plătit, ca editorialist, atât la Jurnalul, cât şi la EVZ) şi acceptul de a fi super-promovat are legătură cu al doilea său mariaj. Ele pot veni şi din dorinţa legitimă a oricărui om care îmbătrâneşte de a vedea că s-a ales cu ceva din munca lui (între altele, Cărtărescu îşi construieşte o casă).

Problema e că această implicare şi acest accept l-au condus într-o zonă tulbure din punct de vedere moral. Ca şi alţii, care doresc să ajungă la recunoaştere, a dat, în loc, de dracu. N-ar trebui să-l judecăm însă prea aspru. După ce-ai scris Levantul (care e o carte excepţională), orgoliul începe să sufere. Cum aproape nimeni nu-şi dă seama cine eşti, începi să-ţi doreşti să le-o arăţi celorlalţi cu forţa. 

Ce vreau să spun e că ţărişoara, din care Mircea Cărtărescu se vede expatriat, are fără îndoială, şi ea, o vină că-i ispiteşte pe astfel de oameni. Autorul Orbitorului nu e un erou; dar cred că nici nu-şi dorea să fie. El voia doar să trăiască liniştit şi să scrie. Cum, din scris, nu câştigi nimic decât dacă „te bagi în lucruri”, este previzibil că lucrul în care te-ai băgat va mătura cu tine pe jos, aruncând la gunoi toate capodoperele tale.