Mircea Platon şi dulcea Românie

Studiile şi eseurile, reunite de Mircea Platon în Cine ne scrie istoria? şi Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ (Editura Timpul, 2007 şi 2011), amintesc, prin vervă şi conţinut, de publicistica lui Eminescu.

Există o certă corespondenţă între criticismul conservator al junimiştilor, în special al lui Eminescu şi Maiorescu, dar şi al lui Missir (redescoperit de Platon), şi acela apărut mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană. Entuziasmul paşoptiştilor a fost drastic ponderat de Junimea, – şi tot astfel pare a se-ntâmpla şi astăzi, prin intermediul intelectualilor mai tineri, unul dintre cei mai valoroşi fiind Mircea Platon. Este adevărat, mişcarea intelectuală conservatoare de astăzi a fost anexată în bloc ideologiei neoliberale; astfel, nu se poate vorbi despre un curent conservator criticist. Platon este unul dintre puţinii care au refuzat anexarea, cu riscul de-a fi marginalizat. Într-o epocă marcată de „ingineria socială“ capitalistă, cărţile lui continuă adevăratul spirit junimist. Platon este, astăzi, mai aproape de critica de stânga, avansată de autorii site-ului Critic Atac, decât de conservatori ca Baconschi, Neamţu sau Patapievici. Într-o anexă la Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ, Platon publică un text al teologului Emil Brunner, autor promovat de „elita noastră de dumping neoliberală“ (p.282) printr-un program de traduceri finanţat de Fundaţia Konrad Adenauer. Rolul acestei traduceri este de a „arăta legătura dintre principii şi soluţii“ (p.283), altfel spus de-a sublinia distanţa dintre susţinerile politice ale conservatorilor români şi sursele lor ideologice: „Nu poţi, de exemplu, ca astăzi să ironizezi, pe faţă sau anonim, personalismul economic de pe poziţii neoliberale şi susţinând marile corporaţii, iar mâine să te declari un susţinător al personalismului economic, compilând bibliografii panicate al căror singur rost este să excludă „victimele“ atacurilor tale de ieri“ (p.282).
În cele două cărţi, Mircea Platon îşi pune întreaga formaţie ştiinţifică dobândită prin studii doctorale şi postdoctorale în SUA şi Canada, în slujba jurnalismului radical. Scriitura sa, având laborioase argumentaţii ştiinţifice, dar fiind totodată accesibilă unui public mai larg, urmăreşte două obiective principale: 1. să expliciteze luări de poziţie, trecând dincolo de vulgata neoliberală şi, în general, dincolo de orice gândire prefabricată; 2. să articuleze şi să dinamizeze dezbaterea publică în spiritul generaţiei sale. „Junimea nu s-a clădit pe Logica lui Titu Maiorescu, ci pe eseistica sa şi pe opera jurnalistică şi literară a nespecialistului Eminescu.“ (2007, 288) Un filon „trăirist“ îi străbate cărţile, o miză a autenticităţii şi, mai mult decât atât, a moralităţii îl animă: Mircea Platon este un om al generaţiei sale, generaţia 2.000, acea generaţie pentru care autenticitatea personalităţii se află întotdeauna pe primul loc. Poate că nu este întâmplător că unii dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei generaţii – Dan Sociu, Vasile Ernu, Costi Rogozanu – sunt moldoveni. Şi Mircea Platon este unul dintre ei, fiind născut şi crescut în Iaşi. Există, într-adevăr, ceva moldovenesc (şi poate şi ceva rusesc) în această generaţie, prinsă în tăvălugul postcomunismului sau postmodernismului – cuvintele sunt, în acest caz, interşanjabile. Unele dintre eseurile sale sunt, cu toate acestea, studii în toată regula. Cine ne scrie istoria? (2007), cu remarcabile remarci de epistemologie a istoriei, ca şi Apariţia scriitorului profesionist în Anglia modernă timpurie: noi întrebări şi vechi răspunsuri (2007), o încercare de a relua tema autonomiei autorului pornind de la supoziţii creştine (în discordanţă netă cu „noul roman“ francez şi cu Barthes), pot constitui surse bibliografice ştiinţifice de primă mână. Ele au fost incluse în cărţile de eseuri întrucât au totuşi o miză polemică, aprofundează dezbaterea şi-o orientează către problemele fundamentale. În general, Platon refuză discuţia de dragul discuţiei, ca şi stilistica nedocumentată, considerându-le pur şi simplu imorale. Relativismul nu este domeniul său predilect, ba chiar îl supune unui tir de acuzaţii, cum este acela adus nihilismului unor istorici contemporani: „Bănuiala mea e că nihilismul acestor cărţi nu e decât sublimarea discursivă a unei tentaţii autobiografice; şi la fel şi cinica viziune a umanioarelor ca luptă pentru putere“ (2007, 29). Din acest autenticism, ca şi din vocaţia sa ştiinţifică – poate şi din dorinţa de a construi o tradiţie a gândirii conservatoare româneşti – rezultă preocuparea lui Mircea Platon de a scoate la iveală autori minori sau uitaţi, alături de Missir fiind aduşi în faţa publicului Dan Botta, Cassian Maria Spiridon sau tânărul Dan C. Mihăilescu.
Există o Românie, pe care, asaltaţi fiind de dorinţa nestăvilită de modernizare, de „îndeplinire a standardelor“, de „europenizare“ etc., nu contenim s-o uităm şi s-o distrugem. O Românie a marilor domnitori medievali, care au înfiinţat statele româneşti şi au construit legea românească; o Românie ortodoxă, păstrătoare a harului bizantin; o Românie a satului, aflată într-o relaţie bună cu natura şi autonomă faţă de toate imperiile care s-au revărsat de-a lungul istoriei. Există o Românie a lui Eminescu, acea Românie „dulce“, o Românie a limbii române luate din popor; o Românie veche şi curată, senină, împăcată cu lumea şi cu istoria; o Românie cu spirit înalt, exigentă; o Românie a lui Maiorescu, a lui Gh. I. Brătianu, a celor care au murit în închisorile comuniste pentru că nu au vrut să-şi trădeze ţara. Există o astfel de Românie, încă mai există, vrea să ne spună Mircea Platon, fără nici o urmă de naţionalism isteric şi nici măcar de paseism. Aceasta este, după părerea lui, chiar România viitorului. Dacă România vrea să aibă un „mare viitor“, cum spune Eminescu, trebuie să-şi recunoască adevăratele sale elite, ţăranii săi, meşteşugarii săi, profesorii şi medicii săi şi să abandoneze falsele elite fals conservatoare, adepţii „anticomunismului sinecură“ (2011, 175), a căror unică ideologie este dispreţul faţă de români. „Într-adevăr, singurul rezultat al demitizării istoriei e că s-au înmulţit oamenii convinşi că se trag din ziarul de ieri“ (2011, 118). În cărţile sale, Mircea Platon ne arată că faptul de a fi român nu este o mistificare, ci un adevăr.