Miros de cerneală imaterială
0
Când am văzut prima dată „Miros de roşcată amară”, de Dan Alexe, am trecut repede mai departe. Mi-a sunat a titlu de literatură erotică, ceea ce aparent chiar e, dar numai până la un punct.
Problema e că literatura erotică românească tocmai cunoaşte nişte momente de vârf al succesului, dar în condiţiile unei mediocrităţi care te face să fii circumspect. Pe scurt, n-am cumpărat-o, nu m-a interesat. Cred că vreun an, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Numele autorului nu-mi spunea nimic, asta e. Numele editurii nu-mi oferea nici o garanţie, la Humanitas chiar se publică şi unele chestii înfiorătoare.
Pe urmă a venit hype-ul anual al Bookfest-ului, eternul balon spart al editurilor româneşti. De data asta nici măcar nu am dat pe la standuri. Sunt excedat de ecologiştii care varsă lacrimi de crocodil de mila pădurilor tăiate pentru mobilă, dar ar fi în stare să ucidă ca să-şi vadă numele trecut ca autor pe coperta unei cărţi tipărite. Nu, domn’elită, eu citesc aproape exclusiv carte electronică. Gălăgia cea mai mare se făcea însă în jurul unei alte cărţi de Dan Alexe, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, pe lângă semestriala postare de blog-carte a lui Lucian Boia, Cum s-a românizat România. Autorul tratatului de Dacopatie m-a asigurat că va exista şi o ediţie electronică a volumului său, dar zilele au trecut, aşa că mi-am cumpărat Roşcata amară pe post de substitut.
Cartea e mişto (sic!), ca să folosesc un cuvânt care-l oripilează pe Dan Alexe. Am citit-o de la prima pagină, a prefeţei plicticoase semnate de Radu Paraschivescu, până la ultimul text, tot despre Leila cea posedată-n minaret, cu care şi începe opusul alexeian. La drept vorbind, erotismul este manifest în acea primă schiţă, Leila în Kabul, senină. Evident că stilul în care povesteşte autorul are o alură macho, dar e doar o primă impresie, înşelătoare. Pe măsură ce actele sexuale devin repetitive şi tot mai schematice, îşi face loc o sensibilitate care se vrea disimulată în timp ce este tot mai extrovertită. O păcăleală, adică. Titlurile care-mi amintesc de senzaţionalul jurnalistic al anilor ’80, gen Praline şi zei ofiliţi, nu pot ascunde, cu toată superficialitatea intenţionată a textelor, nostalgiile unor iubiri pierdute, regretele, laşităţile (laşităţile mărturisite sunt cele mai emoţionante), înfrângerile. Când ajungi la Poveste de Crăciun, deja s-a schimbat totul, iar gustul ăla atât de nasol, de pământ înghiţit fără să vrei, în urma unei căzături cu faţa în jos, te ia în stăpânire. Şi până aici, tot numărând femei, începi să-ţi dai seama că omul nu se dezminte: nici o fiică geta-dacă (sic!) înghesuită în fân, nici o vacanţă senzuală pe la bunici, nimic din ceea ce în literatura naţională a făcut epocă despre iubirea la români. Toate-s deştepte în felul lor, toate orăşence, imperfecte, sofisticate mai mult sau mai puţin conştient, ceea ce lasă să se înţeleagă destul de evident că e măcar câte ceva adevărat în acele poveşti cu femei, dacă nu în felul în care s-au petrecut lucrurile, atunci măcar în ceea ce a gândit autorul în compania lor. Şi totul e de fapt o rememorare.
De departe cea mai frumoasă povestire este Istoria şamanismului românescu. Istoria tramvaiului clandestin, într-un amestec oniric de legende urbane şi realitate amplificată de imaginaţia copilărească, e irezistibilă. Numai ea singură face cât tot restul cărţii la un loc.
Pe iTunes, cartea costă 4 Euro şi jumătate, adică 20 de lei, iar pe
Elefant
, 13, 50 lei (versiunea electronică). Merită. Se citeşte repede şi te pune pe gânduri dacă vrei.
Se încarcă comentariile...
