Năzuinţa de a scrie o carte frumoasă

Nu ştiu dacă Tzvetan Todorov, de pildă, s-a certat vreodată cu instrumentele excesiv tehnicizate ale teoriei literare, unele şi aceleaşi instrumente care l-au ajutat să scrie superbele sale cărţi despre fantastic şi genurile discursului.

Pentru ca mai apoi, odată cearta încheiată, să îşi dedice restul vieţii cercetării raporturilor dintre ceea ce ne amintim şi ceea ce uităm ori relaţiei dezastruoase dintre memoria răului şi ispita binelui în economia unui secol pe care în zadar cineva dorea să îl creadă a fi unul al „intelectualilor“.

Nu ştiu nici dacă disperarea sau plictusul încercate din cauza utilizării în supradoză a semioticii, aceeaşi semiotică ce a făcut-o una dintre vedetele Grupului Tel Quel şi autoarea cărţii La Révolution du langage poétique, obligatoriu de citat pe vremea studenţiei mele, au determinat-o pe Julia Kristéva să se ocupe mai apoi de Hannah Arendt, să devină o feministă înfocată ori, în fine, o romancieră deloc de nebăgat în seamă.

Nu ştiu nici care au fost motivele ce l-au determinat pe Roland Barthes să se exerseze în mai toate felurile de a face critică şi de la atât de tehnicizata S/Z să ajungă la Plăcerea textului adusă la apogeu în Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit.

Nu ştiu nici dacă au dreptate cei ce cred că criza prin care trece (ar trece?) azi literatura franceză (cf. David Morrison & Antoine Compagnon – Ce mai rămâne din cultura franceză?/Preocuparea pentru grandoare, Editura ART, Bucureşti, 2010) şi dau vina pe excesul de tehnicitate vizibil atât în noul roman cât şi în noua critică.

Ştiu însă că cearta cu filosofia poate să zămislească o carte cu adevărat frumoasă, aşa cum este şi cum şi-a dorit să fie Gabriel Liiceanu volumul Continentele insomniei (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017). Textul În loc de prefaţă - „Mările calde ale vieţii“ leagă această minunată carte de aceea concepută între 1985 şi 1989, „la o vârstă când, în filozofie, neputinţa de a constitui un sistem ia forma certei cu filozofia“. Atunci şi în cartea cu acelaşi nume, Gabriel Liiceanu „se certa“ cu „profesionalizarea filozofiei“, cu „fastul conceptului“, cu „pretenţia lui de a explica totul“, cu imposibilitatea filozofiei de „a atinge viaţa direct“. O poate face oare literatura? În ce măsură literatură îl poate ajuta pe filosof?

„Literatura - scrie Gabriel Liiceanu - îi dă filozofului posibilitatea de a-şi aplica discursul hermeneutic asupra unor vieţi puse în scenă de sub etichetă culturală“. Reamintindu-şi că, prin anii 80, filosoful Alexandru Dragomir făcuse „ceea ce nimeni la noi,în critica literară, nu putuse face: o hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon“, Gabriel Liiceanu ajunge la convingerea că „filozofia nu va putea ajunge în largul vieţii decât ajutată de pluta literaturii şi că, în calitatea ei de hermeneutică a vieţii, ea trebuie acompaniată de literatură“.

Aşadar, să ne înţelegem bine. Scriind Continentele insomniei, volum  în care porneşte de la cea mai mare carte a umanităţii – Biblia (cât de profund este citită Cartea lui Iov!) - pentru a ajunge la Shakespeare ( cum e cu îndrăgostirea dintre Romeo şi Juleita), la Caragiale (Momentele şi Repausul duminical), la Flaubert (Doamna Bovary şi Bouvard şi Pécuchet), la Dostoievski (Legenda Marelui Închizător din Fraţii Karamazov), la Musil (Omul fără însuşiri), la Mircea Ivănescu (poeziile dedicate soţiei sale, Stela, valiza cu fund dublu, pătrunderea cuvintelor dincolo de cuvinte, muzica beethoveniană, toate într-un superb melanj favorizând interpretarea), la Cioran, cel religios (în cazul lui, „religiozitatea funcţionează de la prezumţia de demiurgie“) şi cearta lui cu Dumnezeu (Cioran este filosoful care, fiind cel mai mare stilist în limba franceză a secolului al XX-lea a făcut şi literatură), ş.a.m.d. nu doreşte să înceapă o carieră târzie de critic literar. Acompaniindu-şi întreaga viaţă cu literatura, Gabriel Liiceanu trece acum la ceea ce lingviştii numesc „împrumutul cu restituire“. Acompaniază literatura cu filozofia. Citeşte câteva dintre marile pagini literare ale umanităţii prin grile oferite poate mai puţin de filozofia lui Platon care, de altfel, nici nu îmi pare a fi agreată din cale afară, cât mai ales de marile texte heideggeriene. Cu repetate referinţe la Constantin Noica. De altminteri, pornind în căutarea lui Noica, mai exact a fiului acestuia Răzvan Noica (cu numele călugăresc de Rafail), Gabriel Liiceanu scrie un text în doi timp. Literatură pură. În prima parte ni se relatează întâlnirea eşuată, în cea de-a doua se trece la ficţiune pură (Rafail sau despre neîntâlnire).

Fireşte, e mai mult decât captivant să parcurgi pagini în care plictisul doamnei Bovary, plictisul lui Costică Parigoridi din Repausul duminical sau, mai curând, fuga acestuia de plictis din teama de a se întâlni cu sine însuşi, prostia lui Bouvard şi Pécuchet, după lungi „aventuri“ întorşi la profesia lor de bază, aceea de copişti, sunt citite/interpretate prin filosofia heideggeriană din Fiinţă şi timp. Sigur că aici criticul literar ar putea să îşi amintească de atât de captivanta teorie a operei deschise, aşa cum a fost formulată ea mai întâi de Umberto Eco, mai apoi nuanţată de Stanley Fish, de Richard Rorty sau de Jonathan Culler, rediscutată şi rejalonată de Michael Krausz sau chiar de George Banu (Shakespeare oferă şansa interpretărilor nelimitate, Cehov, nu). Numai că, poate, astfel, ar ajunge să se certe el însuşi cu critica literară. E mult mai bine, cred, ca în situaţia dată, să se bucure de frumuseţea cărţii lui Gabriel Liiceanu. Şi să meditezi la unul dintre cele mai profund contemporane eseuri din carte. Cel în care este vorba despre relaţia dintre libertate şi protecţie (Au oare oamenii nevoie de libertate?).

Gabriel Liiceanu - CONTINENTELE INSOMNIEI; Editura Humanitas, Bucureşti, 2017.