Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Neantul şi şampania

0
27 Jun 2019 10:22:33
Andrei Pleşu

Acum mai mult timp, vechiul nostru colaborator Vintilă Mihăilescu a trebuit să se interneze, cu un diagnostic ameninţător, într-o mare clinică, pentru un tratament de lungă durată (aflat încă în curs). Nu mi-a venit să cred cînd am auzit una dintre primele reacţii ale „pacientului“: „Ca antropolog, mi-am dat seama că mi se oferă o ocazie unică să fac «muncă de teren» în spaţiul unui spital.“

Articol preluat din Dilema Veche

Drama personală devenea, astfel, prilej de cercetare ştiinţifică, impuls investigator. Zis şi făcut! Rezultatul este o carte de curînd apărută, cu titlul În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Şi mă grăbesc să spun că lectura acestei cărţi m-a trezit dintr o demobilizare cronică, dintr-o melancolică suspensie a apetitului intelectual. Am citit-o pe nerăsuflate şi, la sfîrşit, am simţit cum recapătă consistenţă întrebări esenţiale, pe care le credeam evacuate definitiv într-un spaţiu îngheţat, un spaţiu al resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei interioare. Şi asta nu pentru că mi s-ar fi oferit, dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era vorba de o carte vie, o carte trăită pagină cu pagină şi nu, cum se întîmplă adesea, o colecţie de „ingeniozităţi“ mai mult sau mai puţin acrobatice, o pagodă terminologică, de natură să-şi monumentalizeze autorul. Pe scurt, înainte de lectură mă simţeam bolnav, pentru ca, în final, să trăiesc un început de vindecare!

Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfăşoară, în mare, pe trei paliere: 1) Confesiune, adică „ego-analiză“ (confruntarea cu suferinţa, cu teama, cu incertitudinea, cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2) „Anecdotică“ („tablouri vivante“ din spaţiul clinic, scene şi vorbe cu medici, bolnavi, asistente, „aparţinători“); 3) Analiză (antropologică, sociologică, psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri, bogăţia de trasee oferită de textul cărţii. Ceea ce contează e ansamblul, cu toate detaliile lui. Voi inventaria doar cîteva dintre temele care m-au marcat în mod special.

Mai întîi, demontarea abuzului simplificator al dihotomiei (stră)vechi europene: „suflet-corp“. Îndeobşte, credem că ştim ce e sufletul şi ce e corpul. Spitalul e, între altele, dinamitarea acestei separaţii, „demascarea“ unui exces sistematic care produce nefaste efecte colaterale: neglijarea componentei psihice a bolii, de-personalizarea bolnavului, „paternalismul“ medicului curant (în locul unui „parteneriat“ empatic), reducerea suferinţei la problema durerii, adică a conglomeratului uman, la expresia locală a unei nereguli biologice, decelabile şi tratabile strict clinic. Spre ilustrare, Vintilă Mihăilescu evocă imaginea corpului, aşa cum apare ea în tradiţia unei populaţii „primitive“ din Volta Superioară: o alcătuire de carne, sînge, umbră (!), căldură, sudoare, suflu, viaţă individuală (nemoştenită), gîndire (înţelegere + memorie), un dublu nemuritor, numele individual, omonimul transcendent, ereditatea (strămoşii), spiritele vagante (bune sau rele) care aleg trupul individual drept sediu. Pe scurt, corpul e o lume, o convieţuire de elemente care rezumă universul, o „urzeală“ care nu poate fi redusă la „natura“ fizică. Să recunoaştem că, faţă de această descriere, definiţia „europeană“ a corpului e uşor „puerilă“: o alcătuire cvasi-mecanică de minerale, manipulată de „procese“ cerebral-afective („suflet“), cu sediul – spune ştiinţa modernă – în creier, adică tot în corp… Insuficient adîncită (după opinia, îndreptăţită, a lui Vintilă Mihăilescu) este şi noutatea privind codul genetic, adusă în discuţie de Gerald Edel-man, laureat al premiului Nobel pentru medicină. Simplu spus, codul genetic nu dă socoteală de „soarta“ fiecărei celule neuronale din corp. Intră în joc o sumedenie de „contingenţe“, care fac ca unele celule nervoase să moară, altele să migreze imprevizibil, să se cupleze, netransparent, între ele, în funcţie de contextul în care fiinţa umană evoluează: epocă, spaţiu, experienţă privată. Cu alte cuvinte, nu sîntem strict ceea ce natura face din noi, nu sîntem expresia pură şi simplă a unei legităţi consacrate. Individul uman dispune de o unicitate inanalizabilă, determinată de conjuncturi irepetabile, de accidente biografice specifice. Boala are beneficiul – dacă e contemplată fără prejudecăţi reductive – de a revela dimensiunea de mister a corpului, subtonul de destin al funcţionării sale, din care „exaptarea“ face parte în egală măsură cu „adaptarea“.

Astfel înţeles, corpul bolnav nu e doar o colecţie de simptome contabilizabile. E „discurs“. Simptomul e limbaj, spune Vintilă Mihăilescu, amintind un minunat pasaj din Paul Valéry: „Nu există cuvinte pentru anumite stări; atunci, nişte organe care nu au deloc această funcţie trebuie să preia aceste eforturi neputincioase de exprimare, de expulzare.“ Ceea ce, într-un fel, echivalează cu a spune că ne „alegem“ bolile, ca să formulăm calupuri de indicibil din fiinţa noastră. Prilej pentru amicul Vintilă să se întrebe: „Ce caut eu în leucemia mea, de ce am «ales» tocmai acest «simptom»?“

Vintilă Mihăilescu are calitatea – rară, după experienţa mea – de a nu absolutiza nici o opţiune. Tot astfel cum amendează neatenţia unor practicieni faţă de dimensiunea psihică a bolii şi preferinţa lor pentru dialogul cu aparatele de laborator, în locul comunicării directe, amplu înţelegătoare, cu pacientul, la fel amendează şi tipologia „bolnavului-tiran“, „competent“, care „ştie el mai bine“, care denunţă, alege „soluţii alternative“ la modă etc. În acelaşi registru se situează accentul pus, pe de o parte, pe influenţa pe care starea psihică a bolnavului o poate avea asupra evoluţiei bolii şi, pe de altă parte, dezavuarea fermă (şi pasionant argumentată) a „hedonismului ideologic“ de tip „smile or die“, potrivit căruia nefericirea e „incorectă politic“, suferinţa nu are ce căuta în viaţa omului, totul se rezolvă prin „gîndire pozitivă“. Supravieţuieşti prin „fun“. Don’t worry, be happy!

Încet-încet, o analogie semnificativă se conturează între condiţia bolii şi aceea a existenţei în genere. Existenţa implică experienţa suferinţei, a absurdului, a speranţei, a aşteptării. Şi într-un caz, şi într-altul e nevoie de soluţii reparatorii. Religiile (inclusiv cele seculare, cum ar fi cultul progresului…) amînă „deplinătatea“, fericirea, pentru un dincolo temporal sau eschatologic, la care însă nu ai acces decît după criterii de aici. Mîntuirea pare o recompensă pe bază de „meritocraţie“. Realul contingent este „salvat“ prin construcţii narative compensatoare, prin Poveste. Pînă la împlinirea ei, ai la îndemînă, ca „bolnav“, o sumedenie de „mecanisme de acomodare şi de apărare“, cărora Vintilă Mihăilescu le dedică numeroase şi consistente pagini. Unul dintre ele este umorul, capacitatea de a de-dramatiza, de a minimaliza neantul prin înţelepciunea cordială, comunitară, a rîsului. Un mecanism de apărare întruchipat – chiar fără să fie numit ca atare – de întreaga întreprindere a autorului este interogativitatea. A te situa mereu în postura întrebătorului, a celui care caută, care crede în sens. A nu accepta nici placiditatea indiferenţei epistemologice, perplexitatea mută, dar nici instalarea festivă într-o certitudine fudulă, care se dispensează, „principial“, de cercetare, de nelinişti, de îndoială. Ca şi cum ar fi suficient să te instalezi în Adevăr, lăsînd la o parte Calea şi Viaţa. În orice efort autentic de interogativitate, cartea lui Vintilă Mihăilescu e un ajutor, un stimulent, un model mai mult decît profitabil. O recomand şi bolnavilor, şi medicilor, şi miniştrilor Sănătăţii şi filosofilor şi teologilor. Nu în ultimul rînd, o recomand doamnelor, pentru a se întîlni cu un personaj totodată discret şi impozant: Ana, soţia autorului, însoţitoarea lui de fiecare clipă în labirintul tatonărilor sale…

La sfîrşitul lecturii, ai sentimentul unui parcurs delectabil: ai dat ocol dramei ontice (şi cotidiene), cu o nobilă bună-dispoziţie. În termenii lui Vintilă Mihăilescu, „ai sorbit un grăunte de neant dintr-o cupă de şampanie. Veuve Clicquot, de pildă…“

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro