Noapte bucureşteană

Peste Bucureşti căzu iarăşi teroarea parfumului de magiun. Prin livezile desfrunzite se lăsau valuri, iar pe străzi, pe poleiala de gheaţă, aluneca miros de arsură.

Ioniţă luntraşul se auzi strigat de o voce înaltă. Drumul era pustiu, iar peste Lacul lui Dura băteau genele serii. Pescarii plecaseră, iar din mahalale se ridica miros de usturoi şi de peşte prăjit, semn că la acea oră lumea se pregătea să mănânce. Ioniţă nu avea chef să se întoarcă acasă. I-ar fi plăcut să colinde, să bată cu piciorul oraşul. Există uneori astfel de elanuri, când nu-ţi mai sunt de ajuns fericirile vieţii. Te simţi împins de la spate să rişti, să faci ceva nebunesc. Începu să se mişte în direcţia din care crezu că venise glasul, iar în marginea drumului descoperi o trăsură cu un felinar cât cireaşa, care se bălăngănea sub coviltir nou. Vizitiul părea adormit.

Nu cunoştea trăsura, roşie, de un roşu cum nu mai văzuse la nimeni. La ferestre se mişca unduios o perdea de aceeaşi culoare, ceea ce îl făcu să rămână pe loc. Pânza se foi, iar după un timp apăru capul unei femei care îl îndemnă şoptit să urce în trăsură.

— De unde mă cunoşti? întrebă el, foarte mişcat că femeia îi spusese pe nume.

— Toată lumea te ştie!

Ioniţă îşi aminti cum veneau târgoveţii să-i vadă barca şi instinctiv pipăi tibişirul din buzunar. O dată la câteva zile întărea literele care îi alcătuiau numele, iar operaţia asta îl făcea fericit, aducându-i în suflet zilele luminoase, pe când dascălul Filimon (ah, ce l-a mai iubit pe acel dascăl!) îl lăuda pentru scrisul său ordonat. Mai avusese clipe de glorie, dar lumea uitase. Acum însă chiar a ajuns să-l ştie tot târgul, iar trăsurile, iată, opreau lângă el. Şi-o şi merita! Cine-şi mai scrisese numele aşa cum şi l-a scris el?! Un sentiment de mândrie îi trimise tot sângele în urechi.

I-ar fi plăcut să scapere amnarul, ca să-i vadă faţa mai bine, iar femeia parcă îi ghici gândul. Perdeaua se mai mişcă puţin, lăsând la vedere interiorul trăsurii, luminat de un ciob, în care licărea lumânarea. Femeia avea o faţă de un alb ireal, pe care buzele ieşeau foarte bine în evidenţă, roşii, în nuanţa trăsurii.

— Ce treabă ai tu cu mine? întrebă luntraşul cu un glas în care deja îşi făcuse loc aventura.

— Hai, urcă!

Era lună plină, iar în zare parcă toţi lupii ieşiseră din păduri.

Pe canapeaua făcută din perne, carnea luntraşului luă imediat foc. Femeia din faţa lui lăsă să-i cadă tartanul în care era învelită, iar de sub pulpanele grele ieşi la iveală un picior gol, care se apropia şerpeşte de el. Aşa ceva i se părea imposibil. Femeia nu avea nici rochie, nici şalvari.

Trăsura porni, iar o mână nevăzută trase perdelele.

(Homeric, 2019)