O breşă în frontul nostru ideologic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La mijlocul veacului XX, în chiar toamna anului 1950, când, abia venit de la Slătioara, îmbrăcat în haine de dimie săină, ţesută în război de fina Anica a lui Codin Turică din Turiceşti, şi fugit de la Liceul „Mihai Viteazul“, cuceream prin concurs locul de reporter 2 la Carnetul cultural al postului de Radio naţional,

elita „intelighenţiei“ Universităţi bucureştene era dominată de tripleta de platină alcătuită atunci din - nici nu bănuiam, nici nu visam, fiindcă nici nu ştiam cine sunt - viitorii mei mentori, care aveau să mă şi onoreze mai târziu cu atenţia lor prietenească, italienistul magna cum laudae, Alexandru Balaci, de anglistul magna cum laudae Mihnea Gheorghiu, căruia i se mai spunea şi „Mexicanul“ pentru deschiderea lui asupra universului literar şi artistic sud-american şi de către tot magna cum laudae, cel mai elegant vorbitor de limba franceză al Parisului, Valentin Lipatti.

Toţi trei erau conferenţiari universitari şi toţi se aflau, fericit, în apropierea marelui profesor Rosetti, directorul celebru al editurii Fundaţiilor Regale, cunoscut şi sub apelativul de „cher ami“.

Dar eu sunt dator cu o mereu vie recunoştinţă şi admiraţie să vorbesc astăzi despre Mihnea Gheorghiu pe care îl comemorăm la 100 de ani de la naşterea sa la Academia la care a fost cel mai de seamă preşedinte al Secţiei de Arte, Arhitectură, Teatru şi Audio-visual. M-am bucurat de ocrotirea lui prietenească 70 de ani din viaţa mea, iar câţiva ani întregi, zi de zi, am lucrat împreună cu el şi cu studentul, atunci exmatriculat pentru formalism, Eugen Mihăescu, viitorul grafician şi pictor de rezonanţă mondială, la prima revistă românească de literatură universală, Secolul 20, unică în spaţiul estic supus tăvălugului globalizării realist-socialiste sovietice.

Mihnea Gheorghiu, anglistul încă de atunci consacrat traducător al marii poezii engleze, şi, mai presus, cercetător şi traducător curajos şi inspirat în versuri româneşti iscusit potrivite al tragediilor shakespeariane, dar şi al poemelor americanului Walt Whitmann într-o versiune românească elogiată de toţi cititorii, dar, iarăşi, dar şi traducător, la un an de la apariţia în 1968, din spaniolă, al Veacului de singurătate  lansat în Argentina de Gabriel Garcia Marquez, Mihnea Gheorghiu a fost sufletul şi creatorul, filă cu filă, al Secolului 20, pentru editarea publicaţiei dăruindu-se cu o energie, ştiinţă şi cu o fantezie inepuizabile, clădind cu fiecare număr, trei ani de zile la rând, o oază de informaţie, de gândire şi de cunoaştere directă, prin traduceri, a celor mai de seamă valori ale scrisului european, în primul rând, şi apoi american şi sud-american şi sovietic dizident, căci Secolul 20 a tipărit atunci şi nuvela lui Alexandr Soljeniţîn, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, la numai câteva luni de la apariţia celebrei nuvele în ruseşte şi versiuni româneşti ale marilor poeţi Voznesenskij şi Vinokurov şi reproduceri ale tablourilor marelui pictor pravoslavnic Ilia Glazunov, de asemenea, la câteva luni de la închiderea scandaloasă de către Hrusciov a expoziţiei Mama Rusia a artistului.

Secondat şi inspirat în ambiţia lui privind înfăţişarea grafică a publicaţiei de fantezia explozivă fericit a lui Eugen Mihăescu şi slujit solidar de însufleţirea şi dăruirea jurnalistică a secretarului general al publicaţiei, Mihnea Gheorghiu a conferit revistei o autoritate de far în războiul cu cenuşiul universului realist-socialist care umbrea nemilos atâtea tentative inspirate de evadare ale talentului scrisului românesc al vremii.

Acest oltean cu spirit pandur, fiu de învăţătoare vâlceancă şi de anticar craiovean recunoscut, ivit dintr-un cizmar ambiţios şi citit, a dedicat în acelaşi timp inspirate pagini de literatură teatrală, de proză şi de scenarii de film lui Tudor Vladimirescu, împătimit necontenit de fiinţa acestui erou căruia i-a construit un portret devenit clasic.

Anii consacraţi Secolului 20 au fost însemnaţi şi pentru ecoul naţional şi internaţional al Revistei şi pentru construirea de către el a edificiului viitor al Cinematografiei de stat care, de asemenea, îi poartă pecetea.

Nu se putea însă ca ofensiva cuceritoare a spiritualităţii româneşti a timpului de către Secolul 20  să nu stârnească atâtea reacţii de împotrivire şi de hărţuire ministerială şi de partid la cel mai înalt nivel şi, astfel, fiecare număr al revistei era rezultatul unei bătălii sleitoare şi nu o dată umilitoare, însoţită de atâtea analize pustiitoare şi reacţii şi admonestări  prin presa de partid, încât, la un moment dat, un comandou realist-socialist, condus de criticul de artă al Scânteii de atunci, Dan Hăulică,  a creat toate premisele şi argumentele ca publicaţia, şi după apariţia unui număr întreg consacrat lui Hemingway la moartea acestuia – Secolul 20 care publicase pagini din tot ce era mai nou în literatura universală – să fie considerată „o breşă în frontul nostru ideologic“ şi trioul Mihnea Gheorghiu, Eugen Mihăescu şi secretarul general de redacţie să fie daţi afară şi comandoul pomenit să preia conducerea şi să o facă atât de bine încât, cum se ştie, publicaţia a fost îngropată.

În vremea aceea am iscodit cu o curiozitate firească, dar fără să vreau, poate rănind, credeam eu,  biografia lui Mihnea Gheorghiu, abordând un domn ce venise să-l caute la redacţie, semănând izbitor cu aristocraţii care puteau fi văzuţi, dimineaţa mai ales, la Cofetăria Nestor, unde-şi beau cafeaua cu lapte sau ceaiul de plante, salutându-se protocolar când se întâlneau: „Am onoarea, domnule ministru!“, „Cu plecăciune prinţesă, bucuros să vă văd“, „Am onoarea, domnule ambasador“, „Am onoarea, prinţe!“, ultimii reprezentanţi ai amurgului aristocraţiei. Despre această lume aveam să tipăresc, director general la Editura Pro, cartea Doinei Tudorovici, „Amurgul nobililor“, cu două prefeţe, una semnată de Răzvan Theodorescu şi cealaltă de către mine, aceasta evocând şi nobilimea ţărănimii române din închisorile comuniste. Domnul abordat mi-a spus că era fostul secretar şi apropiat al lui Nicolae Titulescu, boierul de neam Igiroşanu, tatăl biologic al fiicei adoptive a lui Mihnea Gheorghiu, fiică a cărei mamă era atât de frumoasa doamnă Anda Boldur, urmaşă directă a celebrului Boldur de la Curtea lui Ştefan cel Mare, descris de Delavrancea în Apus de Soare şi, pe linie maternă, urmaşă a boierului Luca Stroici, care a tradus şi tipărit cu litere latine în româneşte „Tatăl nostru“ şi, de asemenea, aceasta doamnă era verişoară cu prinţul Antoine Bibescu, prietenul lui Marcel Proust. Doamne!, m-am gândit eu atunci în sinea mea în ce lume de legendă am intrat pentru ca, mulţi ani mai târziu, să întâlnesc legenda scrisă în cartea „Clepsidra amurgului“ domnului Igiroşanu şi să descopăr în el un mare stilist şi memorialist al limbii şi literaturii române.

Atunci, în după-amiaza acelei zile, Mihnea Gheorghiu, venind la redacţie, mi-a adus, deloc supărat, cum bănuiam eu cu îngrijorare, şi mi-a dăruit, ştiindu-mă împătimit de Hemingway despre care şi vorbisem la Televiziunea Naţională, primul, la moartea lui, o antologie „Ernest Hemingway - The man and his work“, editată de John K.M. McCaffery, apărută de curând la Washington şi cuprinzând primele eseuri privitoare la viaţa şi opera „celui mai mare dintre noi“, cum îl numea pe Hemingway William Faulkner. Pe prima pagină de gardă a cărţii, Mihnea Gheorghiu scrisese: „Lui Dinu Săraru“, şi subliniat, „în ziua în care nu m-am putut supăra pe el. 6 nov. 62“.

P.S. Această însemnare a fost scrisă spre a fi citită şi în sesiunea consacrată de Academie comemorării lui Mihnea Gheorghiu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite