Cărţi

articolul anterior articolul urmator

O carte despre „normalitatea“ (cîtă e...) a culturii autohtone

0
21 Mar 2019 10:39:19
Andrei Pleşu

Mircea Vasilescu a publicat cu cîteva luni în urmă, la Editura Humanitas, o carte despre Cultura română pe înţelesul patrioţilor. Autorul mi-a mărturisit, după apariţie, că e o carte scrisă „la nervi“ şi „aproape fără dileme“. N-am simţit asta.

Articol preluat din Dilema Veche

Remarcabil e, între altele, tocmai tonul ei. „Treaz“, dar fără gesticulaţie insomniacă, riguros fără acreală, ofensiv, dar fără paradă de armament greu şi de radicalitate cazonă. Cît despre „dileme“, ele nu sînt deloc cenzurate, pentru că subiectul nu e geometric, ci plin de tensiuni greu rezolvabile, de nuanţe, de interogativitate.

E drept că textul e rezultatul unei serii de insatisfacţii provocate de „starea culturală a naţiei“, aşa cum o percepem zilnic, pe mai multe planuri. Mircea Vasilescu pune accentul pe cîteva dintre ele, cu o experienţă pragmatică şi bibliografică greu de egalat. Jurnalist, profesor, critic şi istoric literar, autorul deţine o expertiză de necontestat în materia pe care o abordează. Temele cărţii sale sînt esenţiale şi de mare actualitate: 1) Finanţarea culturii (obligaţie a statului, datorie a mediului privat, impact al pieţei, adecvare legislativă); 2) Problema lecturii („concurenţa“ dintre bibliotecă şi Internet, raportul producţie-consum); 3) Criza presei („marea sărăcie de idei în care se zbate de ani întregi o bună parte din mass-media“ şi un curajos studiu de caz legat de ICR din mandatul Horia-Roman Patapievici şi de reflectarea lui manipulatorie în unele ziare şi televiziuni); 4) Demagogia patriotică (cultura ca simplă fudulie naţională neglijent susţinută instituţional, simplu ornament retoric, fără adeziune reală la valorile ei autentice).

Din punctul meu de vedere, cartea lui Mircea Vasilescu este, pînă acum, cea mai lucidă, mai cuprinzătoare şi mai utilă analiză a mediului cultural de la noi, cu utopiile, tarele şi aspiraţiile lui. E vorba despre prezenţa culturii în peisajul cotidian, de felul ei de a modela mentalităţile, de oferta ei pe piaţa – mereu „în tranziţie“ – a valorilor. Am reţinut mai multe idei fecunde, de natură să reformeze raportarea noastră la conceptul solemn şi totodată nebulos al „culturii“. De pildă, distincţia dintre „cultura generală“ şi cultura specifică (subînţeleasă) a fiecărui domeniu. Teritorii întregi ale vieţii publice de la noi sînt prost articulate şi nefuncţionale, nu numai pentru că au încăput pe mîna unor inşi „necultivaţi“, fără lecturi formative, fără cunoştinţe istorice, fără acumulări intelectuale tradiţionale. Ci şi pentru că lipsesc, cu grave consecinţe, „culturile“ de ramură, culturile particulare ale dialogului social, ale profesiunilor curente, ale experienţelor de breaslă. Există, dincolo de felurite specializări academice, o cultură a dezbaterii, o cultură a solidarităţii civice, o cultură a bunului gust, o cultură a bunelor maniere, o cultură a administraţiei, a fiecărui district instituţional, a discursului public, a limbii, a responsabilităţii, a slujirii, a echităţii, a corectitudinii, a măsurii şi, mai ales, cum bine observă Mircea Vasilescu, o cultură a libertăţii. Spaţiul în care aceste înzestrări apar cu atît mai schimonosite cu cît sînt mai necesare este, adesea, spaţiul presei (scrise şi televizuale) şi al exploziei de „comunicare“ pe care o înlesnesc aşa-numitele „reţele de socializare“. Autorul le semnalează fără menajamente: „risipă de vorbe“, „pseudo-subiecte“ („breaking news“...), ocolirea temelor cu adevărat importante în favoarea „infotainment“-ului, adică a ştirilor „amuzante“, aducătoare de rating, confruntarea – pe post de „dialog“ – între „monologuri ferme şi ireconciliabile“, „maniheismul politizat şi ideologizat“ etc. Accentul nu cade pe informaţie, ci pe manipulare şi partizanat. Ceea ce face ca „poziţia“ fiecărui organ de presă să fie plicticos predictibilă, în funcţie de afilierea lui de partid. Gazetarii se transformă în propagandişti, în profesionişti ai demolării sau, dimpotrivă, ai laudei oarbe. În acest context, personaje ca Sebastian Ghiţă, Darius Vâlcov, Maria Grapini, Liviu Dragnea capătă un inexplicabil nimb de credibilitate, în vreme ce Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Cristi Danileţ, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Mircea Mihăieş, subsemnatul şi alţi cîţiva sînt „pegra“ societăţii. Felul în care se „construiesc“ asemenea portrete e admirabil ilustrat de Mircea Vasilescu în amplul capitol dedicat momentului Patapievici din istoria ICR. Se răstălmăcesc declaraţii, se monumentalizează subtexte „subversive“, se contabilizează „abateri“, se incită la dispreţ şi agresiune. Iar ce e bun şi foarte bun e trecut sub tăcere, relativizat, dacă nu chiar întors pe dos, în beneficiul unei stigmatizări definitive.

Caragiale era de părere că „noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult“. Da! Dar pe baza istoriei recente, am putea adăuga că se discută, într-adevăr, mult, numai că nu despre ce trebuie. Cu alte cuvinte, nu se mai distinge între esenţial şi neesenţial, între ştire, zvon şi bîrfă, între merit şi impostură, între cercetare sobră şi bătaie de cîmpi. Pe acest fundal, cartea lui Mircea Vasilescu este o admirabilă excepţie.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro