Cărţi

articolul anterior articolul urmator

O carte de Vlad Georgescu - „România anilor ‘80“

0
13 Nov 2018 08:03:43
Mircea Morariu

În urmă cu puţine zile, am intrat, graţie unui anticariat online, în posesia unei cărţi pe care mi-o doream demult.

O carte al cărei conţinut îmi era în bună parte cunoscut încă din anii ’80, dar nu datorită lecturii, aşa cum ar fi fost firesc, ci mulţumită undelor scurte. Un volum scris de autorul său prin ani, între 1982 şi 1988, săptămână de săptămână, iniţial poate nu cu gândul de a transforma capitolele ce îl compun în carte. Un volum care, dacă semnatarul său nu ar fi murit pe neaşteptate, în urma unei boli suspecte, repede ajunsă la un deznodământ fatal, poate că nu ar fi existat niciodată. Poate că foiletoanele ce compun respectivul volum i-ar fi servit autorului lor, în condiţii normale, doar drept puncte de plecare pentru redactarea unei sinteze istorice a cărei absenţă nu putem acum decât să o regretăm.

Cartea se cheamă România anilor ’80, a apărut în două ediţii succesive, în 1994 şi 1995, la Jon Dumitru Verlag din München, graţie devotamentului lui Gelu Ionescu care a ales şi revizuit textele, şi reuneşte între copertele ei o parte consistentă dintre editorialele scrise şi citite de la microfonul Europei Libere, sâmbătă de sâmbătă, în intervalul de timp menţionat mai sus, de Vlad Georgescu.

Istoric de profesie, istoric de vocaţie, cu solidă calificare în domeniu, cu o operă ştiinţifică adevărată, începută în ţară şi continuată şi peste hotare, Vlad Georgescu a preluat conducerea Serviciului românesc al Europei Libere într-un moment extrem de dificil.

Dificil în primul rând pentru omul şi istoricul Vlad Georgescu. Care, din cauza curajului lui, a opoziţiei sale ferme, necondiţionate, netranzacţionale la fărădelegile regimului comunist din România, a fost arestat în 1977, a stat câteva luni bune în puşcărie (o detenţie despre care vorbea rar, de care nu a făcut caz nici în faţa prietenilor apropiaţi - avem în acest sens mărturia lui Gelu Ionescu din cartea Copacul din câmpie -, nici de la microfonul Radioului al cărui director a fost), a fost obligat să ia, în 1979, calea exilului. Or, exilul a însemnat pentru Vlad Georgescu şi asumarea unei misiuni noi, dar şi a unei ocupaţii noi, aceea de jurnalist.

Dificil pentru postul de radio la care a lucrat mai întâi în calitate de colaborator (aşa a înfiinţat emisiunea Din istoria României - Oameni, fapte, întâmplări, pe care a realizat-o până când boala l-a mai oprit să o facă), mai apoi în aceea de director-asistent şi, în fine, în aceea de director. La finele anului 1981 se sfârşea, după o lungă şi grea suferinţă, după o boală ciudată, la fel de ciudată precum aceea de pe urma căreia avea să fie răpus câţiva ani mai târziu Vlad Georgescu însuşi, Noel Bernard, legendarul director al Europei Libere în limba română, arhitectul formei moderne a Radioului din Capitala Bavariei. Cel care l-a înlocuit pe Bernard pe mai toată durata bolii sale şi care a fost desemnat drept succesor - l-am numit pe Mihai Cismărescu (nume de radio Radu Gorun) - a fost împiedicat, de o sănătate precară, să îşi exercite atribuţiile, aşa că istoricul devenit gazetar a condus, de facto, mai degrabă decât s-ar fi aşteptat, destinele Serviciului românesc al REL, izbutind să evite primejdia ca acesta să îşi piardă prestigiul, faima şi, mai cu seamă, ascultătorii.

Un moment dificil, mai presus de toate, pentru România şi pentru românii din ţară. Anii în care Vlad Georgescu s-a aflat în fruntea Departamentului românesc al Europei Libere au fost anii de pe urmă ai regimului Ceauşescu, anii nebuniei, ai megalomaniei ajunse la paroxism a „geniului Carpaţilor“, anii în care acesta i-a supus unor privaţiuni inimaginabile pe români, „anii demodernizării“, după cum îi califica Mihai Botez, prieten apropiat al lui Vlad Georgescu şi a cărui disidenţă din ţară a fost în mod constant urmărită şi sprijinită de directorul Europei libere. Au fost anii dezeuropeneizării şi coreenizării, anii ieşirii din Europa (lucru acut resimţit de Vlad Georgescu, un european convins), anii frigului şi ai foamei, anii în care cultul personalităţii dictatorului şi a soţiei sale a dobândit forme maladive, ubueşti, neroniene, anii restalinizării într-un moment în care, odată cu venirea la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov, la Moscova recâştiga teren hruşciovizarea (pe care Vlad Georgescu a intuit-o printre primii), anii în care glasnostul şi perestroika anunţau poate nu sfârşitul, însă oricum remodelarea lagărului comunist. O remodelare căreia Nicolae Ceauşescu şi regimul său i s-au opus din răsputeri, fapt observat, analizat şi denunţat de Europa liberă şi de directorul său (Situaţii paradoxale: stalinism la Bucureşti şi antistalinism la Moscova).

Ansamblul acesta de factori şi de fapte impuneau, fără doar şi poate, o readaptare a strategiilor şi a politicii editoriale a Departamentului românesc al Europei Libere, o accentuare a caracterului său militant, o înăsprire de ton. Nu, Vlad Georgescu nu a rupt-o cu totul cu „epoca Bernard“, nu avea cum să o facă, îl împiedicau realităţile, caracterul, eleganţa sa, nobleţea, preţuirea constantă, admiraţia arătată faţă de înaintaşul său. Felul în care a comentat apariţia culegerii de editoriale a lui Bernard într-un comentariu din ianuarie 1983, comentariu antologat în cartea România anilor ’80, e dovada celor scrise mai sus.

Vlad Georgescu a simţit permanent că anii ’80 sunt unii dintre cei mai grei din istoria modernă a României. Calificarea lui de istoric, faptul că în foarte multe dintre editorialele sale izbutea să introducă un fapt punctual într-o paradigmă istorică probează asta. În comentariile sale, Vlad Georgescu judeca cu fermitate şi cumpănit spirit critic fiecare nouă măsură aberantă introdusă de regimul dictatorial de la Bucureşti. De la măsurile cu caracter economic (Gânduri despre ultimii cinci ani de decădere, Cartela de 300 de grame de pâine, Problema întreprinderilor particulare) la cele anticulturale (O anticulturală politică culturală, Congresul pseudoculturii). De la degradarea accentuată a politicii externe (Politica externă românească, Rânduri consacrate politicii externe a României) la totala compromitere a imaginii ţării în exterior (Imaginea României în Occident). De acolo, de la München, Vlad Georgescu a evaluat riguros fiecare nouă fantezie disperată a regimului, ca de exemplu cea împotriva maşinilor de scris (Un nou duşman: maşinile de scris). A înţeles că vinovatul prim este cuplul dictatorial, a insistat însă în comentariile sale că ceea ce îşi îngăduie acesta e stimulat de atitudinea dezgustătoare a oamenilor săi de curte şi de calitatea execrabilă a falşilor politicieni care numai oameni de stat nu sunt (Aşa nu se mai poate, Majestate !, Capete plecate, Ce fel de Românie au visat înaintaşii noştri şi ce fel de Românie avem azi)

Vlad Georgescu ştia că este ascultat postul pe care îl conducea, ştia că este ascultat el însuşi. Ştia că românii au nevoie de Radioul münchenez, au nevoie de informaţie, de adevăr, de luciditate. Ştia că situaţia din România este una disperată, însă tocmai luciditatea menţionată adineauri l-a împiedicat să sporească disperarea conaţionalilor săi prin patetisme nepotrivite, prin excese de limbaj, prin invectivă, prin vorbe de clacă.

Lui Vlad Georgescu i-a displăcut profund retorica agresiv naţionalistă a regimului de la Bucureşti. A condamnat-o încă de pe vremea când se afla încă în ţară, analizând minuţios felul în care se reflectă ea în scrisul istoric. Stă mărturie în acest sens cartea Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, apărută mai întâi la Jon Dumitru Verlag din München, serializată şi difuzată pe undele Europei libere încă în vremea directoratului lui Noel Bernard şi tipărită, după 1989, în vreo două ediţii şi la Bucureşti de editura Humanitas. A pus la zid politica represivă la adresa minorităţilor naţionale a regimului Ceauşescu (Ce este patriotismul, Şvabii, 1 Decembrie 1918, Problema minorităţilor, Maniu despre minorităţile din România), încadrând-o în contextul mai amplu al politicii represive la adresa întregului popor. A respins categoric şi în repetate rânduri ideea unei pretinse pasivităţi româneşti (Nu se poate vorbi despre pasivitatea românilor), a încurajat şi sprijinit cu calm, fără exaltări nepotrivite şi periculoase, acţiunile disidente şi de revoltă (Ion C. Brătianu, La moartea lui Ion Brătianu, Disidenţii români, Braşov, Acţiuni protestare în România).

Un editorial intitulat Avem de-a face cu o situaţie revoluţionară, editorial difuzat în ianuarie 1988 şi bazat pe un studiu al lui Mihai Botez, aprecia că România se află în situaţia în care guvernanţii nu mai pot guverna, iar guvernaţii nu mai vor să se lase guvernaţi. Era vorba în fond despre ceea ce Lenin definea prin conceptul de „situaţie revoluţionară“. Deznodământul acesteia avea să fie consemnat la 22 decembrie 1989. O zi pe care Vlad Georgescu nu a mai apucat-o.

În primul lui editorial, citit la data de 3 aprilie 1982, Vlad Georgescu spunea: „Când am plecat din România, în urmă cu câţiva ani, un general de securitate mi-a cerut să promit că voi duce în străinătate o activitate numai de folos ţării. Venirea la Europa liberă arată că mi-am ţinut făgăduiala“. Cartea România anilor ’80 deopotrivă.

Dacă ar fi să aleg din ea doar un singur text, acesta ar fi La moartea lui Mircea Eliade. Dacă nu aveţi norocul meu, acela de a găsi în cine ştie ce anticariat România anilor ’80, puteţi găsi şi asculta comentariul lui Vlad Georgescu pe site-ul Europei libere.

Vlad Georgescu - ROMÂNIA ANILOR 80; Texte antologate de Gelu Ionescu; Jon Dumitru Verlag, 1994, 1995

Acest comentariu a apărut pentru întâia oară pe blogurile adevărul.ro la data de 23 ianuarie 2014. Îl republic chiar în ziua în care se împlinesc 30 de ani de la decesul lui Vlad Georgescu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările