O carte a nemângâierii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O carte a nemângâierii, aşa aş defini cartea Ilincăi Bernea, „Numele tale şi alte erezii“, apărută de curând la Polirom. Dacă autoarea ar fi trebuit să rescrie mitul peşterii, ea s-ar fi referit nu atât la ignoranţa celor înlănţuiţi ci la singurătatea lor, la fără-de-atingerea în care stau.

Fără-de-atingere care afectează şi lucrurile ale căror umbre, doar, le sunt vizibile. Poţi să ai un contact vizual fără un contact senzual? Nu suntem sortiţi să vedem umbre tocmai pentru că suntem separaţi unii de alţii, tocmai pentru că nu reuşim să ne atingem? Nu e oare o relaţie mult mai profundă între iubire şi cunoaştere decât s-a tot încercat a se spune pînă acum? Spre deosebire de prizonierul lui Platon însă – care până ce să fie zgâlţâit de altcineva întru trezire stă foarte confortabil, fără să simtă vreo lipsă, Alina – personajul-narator al cărţii este un prizonier care îşi dă seama de una singură că nimic nu este în regulă – că ceea ce vede sunt cópii, umbre, cópii ale cópiilor şi umbre ale umbrelor. Dar, mai mult decât atât, Alina realizează că ea însăşi este o copie, o umbră, un personaj dintr-o ficţiune scrisă de un alt personaj fictiv şi tot aşa la infinit, fără să dea vreodată de o persoană reală, în carne şi oase, a cărei întâlnire ar fi făcut-o şi pe ea să devină, din personaj fictiv– persoană reală, în carne şi oase. Ieşirile din peşteră sunt false ieşiri, peştera este un labirint infinit.

Alina este închisă în trupul pe care alţii – societatea, părinţii, bărbaţii nefericiţi şi nefericitori pe care i-a întâlnit – i l-au făcut. Este închisă în percepţia celorlalţi asupra ei însăşi – a bărbaţilor, a femeilor, a patriarhatului, a feminismului, a societăţii tradiţionale, a societăţii postmoderne. Iluzia de libertate pe care şi-o poate permite este să balanseze între termenii acestor perechi, să evadeze într-o alternativă pentru ca, de îndată ce a plonjat în ea să regrete varianta lăsată în urmă. De aici – un chin permanent, o sfâşiere imposibil de îndurat – întrucât cei doi termeni sunt versanţii unei minciuni, aversul şi reversul unei monede calpe.

Corpul acesta de idei, de imagini, de prejudecăţi în care este închisă este un trup „urât” – căci nu este al ei. Este o închisoare în care ceilalţi o ferecă, iar ea vrea – nu să evadeze din trup, precum cei din vechime, precum sfinţii creştini, ci vrea să-şi cucerească trupul real, vrea să se întrupeze cu adevărat, vrea să nu mai fie un spectru, ci să trăiască într-un trup al ei. Vrea să dobândească realitate, vrea să fie ea însăşi. Frumuseţea la care aspiră şi pe care crede la un moment dat că o dobândeşte nu este altceva decât sentimentul de realitate de sine, sentimentul ei de existenţă.

În tot aceste efort disperat înspre dobândirea propriei realităţi explorarea trupului devine obsesivă. Din toată percepţia asupra sinelui nostru – trupul se prezintă ca fiind cel mai real, cel mai concret, cel mai adevărat.

Numele tale şi alte erezii

Dar chiar mai mult decât pentru a dobândi un suflet, pentru a avea un trup ai nevoie de celălalt. Ai nevoie de o mângâiere iubitoare, ai nevoie de un om „întreg”, de un om adevărat, de un om „în carne şi oase”. Ceea ce este astăzi şi dintotdeauna foarte greu de găsit. Oamenii sunt oameni de hârtie, oameni făcuţi din „văzute şi auzite”, oameni-idei, idei de oameni. De aici repulsia îngrozitoare resimţită în faţa „intelectualilor” români sau străini, intelectuali lipsiţi de virilitate şi de sensibilitate, bărbaţi dispuşi să-i recunoască superioritatea intelectuală, dar incapabili să-i facă vreun compliment, neputincioşi să o dorească pentru ceea ce este, pentru ceea ce vrea să fie – o femeie frumoasă, tânără, dornică să facă copii. Aceşti bărbaţi – emasculaţi prin corectitudine politică, obsedaţi de egalitatea sexelor, ale căror priviri ţintesc undeva razant creştetului femeii din faţa lor, înspre un eteric sediu al ideilor, imposibil de a fi clintiţi din impasibilitatea lor amiabilă – sunt cei care o fac pe Alina să se simtă nu doar urâtă, ci inexistentă. Urâtă adică inexistentă. În faţa lor ea nu există ca femeie, ea e un nimic vorbitor, un nimic cugetător, un neant plin de talente. Trupul Alinei este pentru ei un trup imaterial, „locul” în care sălăşluiesc nişte idei şi nişte teorii, un emiţător-receptor. Oricât s-ar zbate să iasă din această gelatină ideatică în care o îmbracă ceilalţi, Alina nu reuşeşte să fie văzută cu adevărat, nu reuşeşte, cel mult, decât să producă interpretări, reflecţii şi din nou teorii…

Sătulă şi dezgustată de această tortură la care e supusă – şi ce poate întrece orice chin la care este supus corpul dacă nu a-l trata pe un om ca şi cum nu ar avea corp?  – Alina traversează minciuna pe versantul opus: înspre societatea patriarhală, tradiţională, unde bărbatul era bărbat şi femeia era femeie. Cea mai prezentă ipostază a ei, infiltrată masiv în societatea occidentală este reprezentată de comunitatea turcă. Turcii sunt supravieţuitorii acestei alte percepţii asupra sexelor – lăsată în urmă de câteva secole de Occident. Întâlnirea cu un misterios bărbat turc – care-şi ascunde numele şi biografia mult timp, până ce după îndelungi căutări şi ajutată de un noroc nu tocmai surâzător – i le află alăturate unei soţii şi unei familii – o face să trăiască aproape în extaz sentimentul eliberării de irealitate, sentimentul că a dobândit un trup, că a devenit reală. Enver – un bărbat extrem de chipeş – o tratează altfel, o tratează diferit. Acest singur şi simplu fapt este uneori suficient pentru a ne face să credem că avem, în sfârşit, o viaţă. Dar Enver face mult mai mult: îi descoperă corporalitatea într-un mod violent, corespondent violentei dorinţe a Alinei de a şi-o descoperi. O subjugă, o foloseşte, îi refuză cererile, o tratează ca pe o sclavă. Ca pe o curvă – cum spune în mai multe rânduri Alina. Ei bine, dacă o iluzie opusă poate fi luată drept realitate, dacă o minciună diferită poate fi luată drept adevăr – Alina este prima care cade acestei superbe erori. După ce ai fost tratată ani de-a rândul ca o persoană asexuată, dar respectabilă, după ce ai ajuns la 40 de ani să simţi că nu ai trăit niciodată cu adevărat în corpul unei femei, începi să crezi ca într-un adevăr indubitabil cealaltă minciună: că iubirea este sacrificiu, dăruire orbească de sine, supunere, acceptare a jugului, prosternare în faţa unui „zeu al frumuseţii.”

După ce ţi-ai ofilit tinereţea ascultând teorii peste teorii, raţionând şi înghiţind raţionamente eşti mult mai dispusă să crezi ca într-un adevăr indubitabil cealaltă minciună: că simţirea, afectivitatea, pasiunea nu prea au de-a face cu gândirea; că sunt realităţi paralele şi că omenirea femeiască se împarte în savante / liberale frigide şi sclave febrile.

Alina însă e suficient de deşteaptă (un epitet care-i repugnă sincer) încât să înţeleagă în cele din urmă că nici cealaltă variantă nu e cea adevărată, că ceea ce a considerat a fi ieşire din labirint (sau din peşteră) nu era decât un culoar care a dus-o pe ocolite în acelaşi loc. Alina nu a reuşit să-şi cucerească trupul, să se întrupeze. Bântuie între cele două tărâmuri – umbră printre umbre, ficţiune creată de un multiplu personaj fictiv.

Obsedată de senzaţia propriei irealităţi Alina adoră pentru o vreme să fie tratată cu violenţă de idolul ei sexual – care, la rândul lui, este excitat de propriile sale manifestări agresive şi de disponibilitatea infinită a Alinei. Pasivitatea pe care o arată atrage şi mai multă agresivitate – deoarece pentru Enver însuşi – pentru turci în general – realitatea înseamnă putere, aşa cum pentru Alina realitatea înseamnă iubire, sexualitate, maternitate.

Când drumul către sentimentul realităţii proprii trece prin celălalt – lucrurile se complică la infinit. Fiecare caută în celălalt o ieşire dintr-un fals sine spre adevăratul sine. Şi probabil că nici nu există o altă cale în afară de aceasta. Poate asta numim iubire – acea relaţie în care simţim că celălalt are nevoie de mine pentru a fi el însuşi, iar eu însumi am nevoie de el pentru a fi eu însumi.

Acesta însă este doar începutul. Relaţiile tind să devină exploatatoare şi anihilatoare, egoiste şi dominatoare. Fiecare tinde să-l transforme pe celălalt – de la care-şi cerea fiinţa adevărată şi reală – într-o ficţiune, într-o făptură de hârtie, într-o teorie, într-o idee. Ca în orice schimb fiecare tinde să-l înşele pe celălalt: să-i livreze în loc de adevărul său propriu – o „idee”, o „teorie”, o „interpretare” a lui. Numai că cel care încearcă să înşele se înşală în primul rând pe el însuşi: câtă vreme cel pe care-l „iubesc” nu mai este o fiinţă adevărată şi reală, în carne şi oase, nici eu nu mai pot obţine de la el, prin el şi întru el, sentimentul propriei realităţi, al adevăratului meu sine. Înainte să se stingă definitiv iubirea străluceşte, precum o supernovă, orbitor, îşi atinge maximum de lumină posibil. De aici speranţele – de o funestă prospeţime ale celor doi – în renaşterea iubirii, în reaprinderea focului binefăcător….

Fiecare vrea să-l reducă pe cel iubit la ego-ul său, în orice iubire, în orice relaţie autentică se insinuează blestemata tendinţă a omului spre ceea ce pompos s-a numit reducţia fenomenologică, reducerea exteriorului la „eul transcendental”. Celălalt nu mai este o prezenţă reală, efectivă, concretă – ci este o ipostază a mea însumi, un alter-ego, cel care îmi asigură o anumită sau anumite nevoi. Când simţi că cel pe care-l iubeşti te-a transformat într-o idee – trebuie să fugi, însăşi singurătatea este preferabilă acestui compromis al unor fiinţe… desfiinţate.

Personajul Ilincăi Bernea nu acceptă însă singurătatea. O respinge cu oroare, terifiată de gândul că ar putea-o încolţi definitiv. Perspectiva bătrâneţii – a perioadei în care dorinţa fizică pe care ar mai putea-o trezi în celălalt – ultimul surogat al relaţiei – ar dispărea, o face să alerge din braţele unor fantoşe în braţele altor fantoşe, crezând în fiecare moment că, în sfârşit, a găsit un om în carne şi oase. Şirul acestora se încheie cu Hasim – încă o întruchipare a „adevăratului” om. Hasim este Enver în variantă îmbunătăţită, un virtuos care păstrează încă profunzimea şi abisalitatea atrăgătoare a demonicului, un înger „cu dracu-n el”. Sentimentul cititorului este că nu se află în faţa unui final, al un happy-end al cărţii, ci doar a unui final „de formă”. Cartea trebuia să aibă un sfârşit... Dincolo de această tăietură convenţională – este mult mai plauzibil să-ţi imaginezi peregrinările Alinei întru ieşirea din labirintul umbrelor continuând, neresemnat, încercând mereu să atingă trupul a ceea ce nu e decât fum, abur, iluzie, căutând substanţa dincolo de „calităţile” secundare şi accidentale ale persoanelor întâlnite. De umbre ţi-o imaginezi înconjurată când, în sfârşit, va primi sărutul îngheţat şi eliberator al morţii, singurul care o va face cu adevărat pentru prima şi ultima oară să simtă că trăieşte, că este vie…

Articolul a apărut şi în numărul curent al revistei Convorbiri literare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite