O carte în plus

Ţi-am cumpărat o carte. Din banii mei. Nu e cartea mea. E cartea altuia. N-am ales-o la întâmplare. M-am gândit că, într-o zi, poate vei avea nevoie de carte.

N-am să te oblig s-o citeşti. N-am să te întreb dacă ai răsfoit-o. Nu-ţi dau niciun deadline. Deci, nu te speria, nu-ţi voi cere să-mi povesteşti, nu intra în panică, nu te verific, nu-ţi cer nimic. E cartea ta. Pune-o unde vrei. Lângă tine, sub pat sau arunc-o pe raft, printre alte cărţi. Să fie pe undeva. Nu se strică. Nu se perimează. Cartea nu-i nici salam, nici snickers. Poţi şi s-o uiţi. Nu-i nicio dramă. Sunt sigur că într-o zi ai să-ţi aminteşti. Când vei avea nevoie de ea, sigur ai să-ţi aminteşti. Atunci vei pierde ceva timp ca s-o găseşti. Va fi chiar enervant, să cauţi cartea prin toată casa. Dacă voi fi prin preajmă am să te ajut, o vom căuta împreună. Dacă nu voi mai fi, până la urmă, singură o vei găsi. Important este că, de-acum înainte, cartea asta există în viaţa ta.

Poate aştepţi să-ţi spun ceva despre carte. Să te încurajez s-o deschizi. Să-ţi trezesc curiozitatea. Să te conving că merită. Merită numai dacă simţi tu s-o deschizi. Şi de abia acum îmi place să-mi imaginez că vei fi acaparată de carte. Pur şi simplu, mi-aş dori să te văd, ca într-un film cu vrăjitori, înghiţită cu totul de această carte. Să fii răpită. Să nu te mai găsesc, să nu te mai găsească nici cel mai bun detectiv din lume. (Exagerez, desigur! Ce panică aş trăi dacă s-ar întâmpla să dispari!) Dar asta e cartea! Fie că sunt bune, fie că sunt proaste, toate cărţile îi răpesc pe oameni. Fără să ştie. Asta e menirea cărţilor pe pământ. Să-i înghită pe oameni. Oamenii pretind că devorează cărţile. Dar ţine minte, asta este o iluzie sau o metaforă. Adevărul este că oamenii sunt răpiţi, fără să ştie, de cărţi. Îi răpesc, dar în acelaşi timp le dau putere. Poate că şi Google sau Facebook au aceeaşi putere. Nu vreau să încerc vreo comparaţie. Fiecare cu seducţia sa. Cu sensibilităţile sale.

Oamenii sunt răpiţi, fără să ştie, de cărţi. Îi răpesc, dar în acelaşi timp le dau putere.

S-ar putea să ajungi la concluzia că această carte nu-ţi foloseşte la nimic. Asta nu înseamnă că este o carte proastă. Înseamnă că destinele voastre nu s-au întâlnit. Poţi s-o dăruieşti. S-o vinzi. Să scapi de ea. Dar să n-o pui pe foc! (E păcat, mare păcat.) Cum ţi-am zis, cartea asta a intrat deja în viaţa ta.

Te asigur că n-am să te pândesc când vei deschide cartea. Sunt liniştit. Într-o zi, se va întâmpla acest lucru. Din curiozitate, din greşeală, de nevoie, din plictiseală, din neatenţie, cândva ai s-o deschizi. Ăsta e marele câştig al nostru cu fiecare carte din viaţa noastră: că am deschis-o. Nici măcar nu doresc să fiu martor la acest eveniment. (Toţi suntem obsedaţi de „evenimente“ în lumea asta superficială şi grăbită.) Pentru că întâlnirea cu o carte nu poate fi programată. Ca la dentist. E de-a dreptul caraghios să-ţi fixezi o astfel de întâlnire. Cartea o deschizi în singurătate. O citeşti în singurătate. Cartea e naştere, cartea e moarte. Te naşti singur, mori singur, îţi citeşti singur viaţa.