O enigmă istorică: cine este sfântul de la Mănăstirea Bistriţa?

Ştefan Damian, Filippo de Marchis – Pe urmele unor moaşte: Grigorie Decapolitul – Ioan de Capestrano, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012. Italienistul clujean Ştefan Damian şi avocatul spolentin Filippo de Marchis încearcă să răspundă la o veche întrebare: cine este sfântul de la Mănăstirea Bistriţa?

Enigmatic, trecutul nostru păstrează numeroase necunoscute, iar întrebări venite din negura veacurilor îi apasă şi pe cercetătorii generaţiilor de astăzi. Este ceea ce ne dovedeşte o carte de foarte mare interes, realizată, într-un inedit tandem, de italienistul clujean Ştefan Damian şi de avocatul spolentin Filippo de Marchis. O carte consacrată unei întrebări vechi de secole: cine este sfântul de la Mănăstirea Bistriţa?

Investigaţia celor doi cercetători ne pune în faţa unor realităţi neaşteptate şi surprinzătoare, la capătul unei investigaţii pline de suspans şi de neprevăzut. Potrivit tradiţiei locale, în vremea domniei lui Neagoe Basarab, unchiul domnului, Barbu, banul Craiovei, a reclădit mănăstirea Bistriţa, veche ctitorie a Craioveştilor, care fusese distrusă în 1509 de Mihnea cel Rău. Barbu Craiovescu ar fi dorit să înzestreze această sfântă mănăstire, în care se va retrage pentru a îmbrăca rasa monahală în anul 1520, cu moaştele făcătoare de minuni ale sfântului Grigorie Decapolitul, pe care le-ar fi răscumpărat de la Constantinopol, de la un turc de mare vază. Grigorie Decapolitul era un sfânt din secolul al IX-lea, care se remarcase, în plin iconoclasm, prin hotărârea cu care apărase sfintele icoane. Atât doar că, după trecerea sa la cele sfinte, itinerariul moaştelor sale este imposibil de urmărit, iar reapariţia sa la Constantinopol, şase secole mai târziu, în stăpânirea unui demnitar turc nenumit şi în împrejurări neclare, pare să ridice unele semne de întrebare.

De altfel, o serie de mărturii contradictorii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ne arată că data exactă a aducerii moaştelor la Bistriţa nu era una foarte bine cunoscută, şi ne arată că moaştele ar fi fost aduse de fapt de Craioveşti din Serbia sau din Bulgaria. Aşadar, legenda constantinopolitană pare să fi fost creată doar pentru a conferi relicvelor un plus de credibilitate. Sau, poate, pentru a face mai greu de reconstituit adevărul referitor la originea acestora.

În realitate, după cum ne arată autorii, sfântul de la Bistriţa pare să fie nimeni altul decât Fra Giovanni da Capestrano, predicatorul franciscan care a ridicat sub arme în 1456, în sprijinul lui Ioan de Hunedoara, o întreagă armată de cruciaţi veniţi din întreaga Europă pentru a apăra Belgradul asediat de Mahomed al II-lea. Unul dintre marii eroi ai creştinătăţii, animat de idealuri înalte şi de forţa credinţei, el le-a dat mulţimilor de oameni simpli sentimentul că, prin credinţă, pot deveni apărătorii civilizaţiei europene.

Ioan de Capestrano îşi încheiase viaţa pământească în acelaşi an ca şi Ioan de Hunedoara, 1456, şi din aceeaşi cauză: epidemia de ciumă. Potrivit ultimei sale dorinţe, trupul său a fost depus la Ilok, în Croaţia, într-o mănăstire franciscană situată la limita teritoriilor ameninţate de otomani. Ultima dorinţă a fratelui Ioan reflectă, fără îndoială, acelaşi ataşament faţă de ideea de cruciadă care îl animase de-a lungul întregii sale vieţi: hotărârea de a rămâne, şi după moarte, la hotarele ameninţate ale Creştinătăţii, şi credinţa că mulţimile de cruciaţi şi pelerini vor fi mereu prezente la mormântul său şi, astfel, cauza creştinătăţii nu va fi nicicând părăsită. Într-adevăr, pelerinii au venit cu miile la mormântul lui Ioan, mai ales după ce s-a dovedit că moaştele sale erau făcătoare de minuni. În special, firesc pentru un sfânt răpus de ciumă, moaştele lui Ioan de Capestrano făceau numeroase minuni împotriva teribilei maladii, salvând indivizi sau chiar comunităţi întregi.

Cu toate acestea, în anul 1521, mănăstirea de la Ilok a intrat în stăpânirea turcilor, iar moaştele fratelui Ioan au fost scoase la mezat şi vândute, ne spun tradiţiile franciscane de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în piaţeta din faţa bisericii. În 1523, Paul Tomori, castelanul Făgăraşului, îmbrăca încă straiele franciscane pe mormântul rămas gol, şi jură să recucerească Belgradul şi să recupereze sfintele relicve. Apoi, în 1526, Tomori se numără printre nenumăraţii martiri ai dezastrului de la Mohacs, iar soarta moaştelor lui Capestrano devine cu totul nebuloasă.

Ar fi putut fi cumpărate, ne sugerează autorii, de principesa Elena de Sirmium, din familia Jaksic, înrudită cu Craioveştii. De la aceasta, pe căi rămase neştiute, ar fi ajuns în cele din urmă în ctitoria Craioveştilor.

Mai târziu, în 1586, Pietro Ridolfo da Tossignano scrie că sicriul lui Ioan de Capestrano din biserica Preasfintei Fecioare din Ilok dispăruse. În aceeaşi perioadă, franciscanii încep să investigheze, cu erudiţie şi cu tenacitate, soarta moaştelor. Sunt urmărite mai multe piste, inclusiv ascunderea acestora în biserici ortodoxe sârbe, sub identitatea falsă a unor sfinţi locali, sau distrugerea lor undeva în nord-estul Ungariei. Toate acestea se dovedesc neconcludente. Se afirmă însă, încă de acum, că moaştele ar fi putut lua drumul Valahiei. O relatare din 1662 ne arată că sfântul ar fi trecut şi prin Transilvania. Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu, ne dezvăluie că Ioan de Capestrano era venerat în Ţara Românească.

În 1731, mănăstirea din Ilok este refăcută de austrieci, iar franciscanii reîncep căutarea moaştelor pierdute. Se află că ele trecuseră pe la Szeged, apoi prin părţile Banatului, unde continuaseră să facă miracole. Cu timpul, toate versiunile investigatorilor sunt abandonate, singura care rămâne în picioare fiind cea valahă. În 1765, Blasius Kleiner din Vinţ consemnează mărturia a doi episcopi români din Oltenia, care îi spun că la mănăstirea Bistriţa, sub numele de Grigorie Decapolitul, sunt păstrate de fapt moaştele unui sfânt catolic. Un sfânt care avea puterea de a apăra împotriva ciumei. În 1738, Constantin Mavrocordat solicitase ducerea moaştelor la Bucureşti, pentru a îndepărta o epidemie de ciumă, însă călugării refuzaseră să îi respecte porunca. Motivele se vor vedea mai târziu, în 1765, când călugării de la Bistriţa nu se mai pot sustrage poruncii domnitorului Ştefan Racoviţă. Moaştele sunt duse la Bucureşti, la biserica Sf. Gheorghe; racla este deschisă, iar asistenţa constată, înmărmurită, că în interior se aflau rămăşiţele pământeşti ale unui „barath” (frate/călugăr catolic), şi nu ale unui ierarh ortodox. „Ordinul nostru sacru nu a pierdut niciodată vreun trup necorupt, în afara trupului sfântului Ioan de Capestrano”, afirmă Kleiner, care este convins că lucrurile au fost lămurite. Ulterior, alte tentative de investigare se lovesc de împotrivirea călugărilor de la Bistriţa, care, nemaifiind supuşi unei porunci domneşti, împiedică investigarea relicvelor.

În 1917, în timpul ocupaţiei germane, o comisie maghiară nu reuşeşte să ajungă la nici o concluzie: călugării îi pun în faţă o altă raclă, mai mică cu 16 centimetri decât cea originală a sfântului de la Bistriţa, cu rămăşiţele unui personaj căruia îi lipseau picioarele şi mâna dreaptă şi care, evident, nu avea nici o caracteristică a unui franciscan.

În final, în loc de concluzii, o situaţie complexă, pe care autorii o pun în evidenţă: există un curent, în România, care ar prefera să trecem sub tăcere faptul că o mănăstire ortodoxă a adăpostit, de secole, un sfânt catolic, fie el şi marele Ioan de Capestrano, confratele întru vitejie, credinţă şi destin al marelui nostru Ioan de Hunedoara. Există de asemenea un curent, în Ungaria, care ar prefera ca Ioan de Capestrano, patronul lor spiritual, să se fi pierdut mai degrabă pe undeva prin ţara vecină, decât să fi ajuns într-o mănăstire ortodoxă românească. Şi, fireşte, este formulată o justă întrebare: metodele moderne de investigare ne-ar putea spune astăzi, fără dificultăţi majore, dacă sfântul de la Mănăstirea Bistriţa a trăit în secolul al IX-lea sau în cel de-al XV-lea, şi ne-ar putea oferi şi alte informaţii relevante legate de acesta. Vor avea, oare, cei responsabili curajul să le folosească?