O mărturie americană despre România anilor ‘90

A apărut la editura bucureşteană „ART”, prompt şi în excelente condiţii grafice, însă într-o traducere semnată de Andrei Dósa care, cred, că ar fi trebuit supusă unui control un pic mai drastic, cartea ‘’Jurnal de Bucureşti”. Cartea are un supratitlu

Cartea are un supratitlu- Memoriile unui ambasador american- şi un subtitlu- Drumul României de la întuneric la lumină- şi este scrisă de Alfred H. Moses care a servit în calitate de ambasador al SUA la Bucureşti în perioada 1994-1997. Una dintre cele mai agitate, dar şi mai interesante, istoriceşte şi din punct de vedere politic vorbind, din istoria post-decembristă a României. Perioadă ce poate fi împărţită în două etape. Prima a durat până la finele anului 1996. E vorba despre un răstimp în care autorităţile române, în frunte cu preşedintele Ion Iliescu, s-au străduit din răsputeri să convingă Occidentul că ţara prezintă suficiente garanţii de credibilitate spre a fi admisă în structurile militare nord –atlantice, nutrindu-se şi gândul că mai apoi va putea fi formulată şi dorinţa de aderare la Uniunea Europeană. Un răstimp în cursul căruia aceleaşi autorităţi parcă funcţionau după principiul un pas înainte, doi paşi înapoi. Am în vedere când spun asta faptul că partidul preşedintelui Iliescu, el însuşi îndatorat educaţiei şi naturii lui comunistoide, şi-a asociat la guvernare formaţiuni politice cu caracter naţionalist- extremist, retrograd de tipul PUNR, PSM şi România  Mare şi că reformele economice majore erau mereu şi mereu amânate sau temporizate. Cu speranţa că observatorii străini ar putea fi păcăliţi sau insuficient de atenţi pentru a observa respectivele tertipuri Au contribuit în mod decisiv la acest complex negativ de fapte- şi dl. Moses subliniază asta- premierul Nicolae Văcăroiu, ministrul de Finanţe, Florin Georgescu, şi preşedintele FPS, Emil Dima. Cea de-a doua perioadă acoperă un prim an din mandatul de preşedinte al lui Emil Constantinescu şi din guvernarea CDR cu partenerii săi, PD-ul lui Petre Roman, şi UDMR, condusă în acea vreme de Markó Béla, atunci când şef al Executivului a fost Victor Ciorbea.

Interesul volumului, unul cum nu se poate mai consistent-are peste 475 de pagini, cu tot cu un util Indice (de nume-, este dat şi de faptul că prima lui secvenţă intitulată Cum am făcut cunoştinţă cu România, depune mărturie despre România comunistă din intervalul 1976-1989. Pe care Alfred Moses a cunoscut-o din calitatea lui de însărcinat cu facilitarea emigrării evreilor din România.

Apărute în SUA în 2018, aceste Memorii par să fie bazate pe nişte însemnări extrem de riguroase făcute de autor chiar la vremea când s-au consumat faptele. Ceea ce mi se pare important e detaliul că Alfred H. Moses nu a cedat tentaţiei de a-şi revizui, din perspectiva timpului, impresiile. De aici senzaţia persistentă de autentic, de la cald. De dinamism, de acuitate şi de sinceritate a observaţiei. Or, e clar. Dl. Moses nu s-a rupt cu totul de România odată ce a urcat la bordul avionului Air Force One care îl ducea acasă pe preşedintele Clinton, după atât de succes vizită a domniei-sale la Bucureşti, din luna iulie a anului 1997. Atunci când a venit în România spre a ne consola că ţara noastră  nu a făcut parte din primul val de extindere a NATO. O decizie în luarea căreia rolul primordial l-au avut SUA şi secretarul său de Stat, d-na Madeleine Albright. Dl. Alfred Moses încearcă să ne ofere şi o explicaţie a raţiunilor ce au stat la baza deciziei. Contactele pe care dl. Moses le-a avut cu România şi cu mulţi români şi după 1997, revenirea în România i-au permis să afle cum au evoluat sau involuat oameni, personalităţi precum Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Teodor Meleşcanu, Victor Ciorbea, Adrian Severin, Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc şi mulţi, mulţi alţii. Adevăratele personaje principale ale cărţii. Ne sunt redate, aşadar, în cuprinsul  cărţii, impresiile dintr-un anumit moment. Fără revizuiri sau amendamente, fără grija că unele impresii pozitive ar putea provoca din partea cititorului român rezerve, nemulţumiri, poate chiar o anume ostilitate. De aici „caracterizările bune”  de care au parte Teodor Meleşcanu, Mircea Geoană (pe care dl. Moses l-a admirat fără rezerve pentru felul în care şi-a îndeplinit îndatoririle de ambasador al României în SUA) sau Victor Ciorbea, căruia autorul cărţii i-a intuit nepriceperea într-ale politicii, nu şi caracterul, aşa cum se va arăta acesta ulterior. Dl. Moses apreciază moralitatea exemplară a lui Corneliu Coposu, cinstea succesorului acestuia, Ion Diaconescu, dar nu se arată prea încrezător în capacitatea celor doi de a se conecta la noua realitate. Care e departe de a fi aceea a României interbelice. De altminteri, atunci când PNŢCD, condus de Ion Diaconescu, un om indubitabil onest, dar care a înţeles şi preşedinţia Camerei Deputaţilor ca o povară, lucrurile s-au cam desfăşurat conform previziunilor şi avertismentelor lui Alfred H. Moses. Interesante sunt detaliile referitoare la ezitările şi nepriceperile nu doar ale lui Victor Ciorbea, ci şi ale ministrului Ulm Spineanu, ceva mai priceput este prezentat a fi fost ministrul Mircea Ciumara. Coaliţia de guvernare nu a funcţionat aşa cum ar fi trebuit din cauza contrelor continue ale PD (pe vremea aceea condus de Petre Roman), a rivalităţilor privind trasarea politicii externe dintre preşedintele Emil Constantinescu şi ministrul Adrian Severin. Care nu s-a bucurat de prea multă simpatie din partea trimisului Statelor Unite în Capitala României. De altminteri, şi Emil Constantinescu are parte de numeroase critici printre care şi aceea că a fost nu atât politician cât mai degrabă tot un profesor de Geologie.

Interesant e că Alfred H. Moses a prevăzut înfrângerea în alegerile din noiembrie 1996 a FDSN şi a preşedintelui Ion Iliescu. Pentru care, fără a-i neglija sau minimaliza defectele, a nutrit o simpatie aparte care l-a costat antipatia CDR şi a ziarului controlat de aceasta, cotidianul România liberă. Împăcarea dintre el şi directorul ziarului respectiv, Petre Mihai Băcanu, s-a produs cumva à la roumaine şi la iniţiativa Anei Blandiana. Simpatia pentru Iliescu care, crede Alfred Moses, a depus eforturi spre a-şi depăşi condiţia de vechi comunist, nu-l împiedică defel pe autorul cărţii să scrie că acesta şi în 1997 „gândea în continuare în termeni de luptă de clasă”.

Jurnal de Bucureşti înregistrează cu minuţie mai toate activităţlle- care nu au fost deloc puţine- ale lui Alfred Moses nu doar în Capitala ţării, ci şi în multe alte oraşe din România. Moses a fost un ambasador dinamic, inteligent, dornic să ajute ţara în care a fost trimis în serviciu diplomatic, extrem de atent la mişcările aproape browniene ale conducătorilor acesteia. Ale unei întregi clase politice care, în marea ei majoritate, nu avea calificarea necesară. Sigur, Alfred Moses nu a uita niciodată că reprezintă interesele Americii la Bucureşti. De aici perseverenţa cu care a stăruit în vederea încheierii contractului pentru elicopterele Bell Helicopter. Afacerea nu s-a perfectat niciodată. Guvernele de la Bucureşti au încheiat însă numeroase alte contracte păguboase, s-au lăsat păcălite de Sever Mureşan (arestat, zice dl. Moses, din ordinul preşedintelui Constantinescu sub pielea căruia falsul bancher a încercat să intre ca să se salveze), foarte adesea au preferat să dea ascultare şi prioritate Franţei, nu SUA. Răzbate din carte rivalitatea surdă dintre ambasadorul Moses şi cel a Franţei, Bernard Boyer. Evreu de origine, dl. Moses a fost mereu sensibil la soarta coreligionarilor săi din România. Şi nu doar în perioada Ceauşescu. Nu s-ar putea însă spune că fostul ambasador a încercat cele mai bune sentimente faţă de acţiunile Statului Israel în relaţie cu aceştia. De cuvinte de laudă are fostul rabin şef Moses Rosen.

E limpede. Alfred H. Moses a fost şi este un prieten adevărat al României. A fost unul dintre cei mai dinamici şefi de misiune diplomatică trimişi de Washington la Bucureşti. Şi-a făcut aici o mulţime de relaţii, de prieteni, prieteni şi relaţii având fostul avocat şi în Capitala americană. Simpatia nutrită faţă de România nu l-a împiedicat să nu observe nu doar dublul limbaj, tergiversarea ca mod de existenţă şi de supravieţuire, jocul la două capete, tentativele de a duce de nas oficialităţile NATO şi UE. Nerăbdarea, fuga înainte din dorinţa de a arde etapele pentru a intra cât mai repede şi chiar nepregătiţi în NATO şi UE.

E în specificul genului memorialistic subiectivismul. Memoriile lui Alfred H. Moses nu scapă de această caracteristică şi povară. Oricum, Jurnal de Bucureşti mi se pare a deveni o lectură obligatorie pentru oricine vrea să ştie ori să îşi reamintească cum au stat lucrurile în România între anii 1994 şi 1997.

Alfred H. Moses- Memoriile unui ambasador american- JURNAL DE BUCUREŞTI ; Drumul României de la întuneric la lumină; Traducerea: Andrei Dósa; Editura ART, Bucureşti, 2019