O reuşită excepţională

Publicat:
Ultima actualizare:

Acum, dacă oricum m-am pus, pare-se pe viaţă, rău cu feministele din teatru pentru simplul fapt că nu voi da vreodată nici curs, dar nici crezare smintelii în conformitate cu care femeia-regizoare ar trebui promovată, nominalizată, premiată eminamente pe criterii de „gender“, adică numai fiindcă este femeie, de ce nu mi-aş asuma riscul de a proceda deopotrivă cu promotoarele feminismului din literatură?

Şi m-aş detaşa, de pildă, de opinia respectatei profesor universitar (profesoare?) de Literatură română de la Facultatea de Litere din Cluj, critic literar, deopotrivă, Sanda Cordoş, care apreciază că excepţionalul roman Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ar fi unul despre feminitate.

E adevărat că romanul Alinei Nelega (unul „copleşitor“, cum bine spune şi scrie Sanda Cordoş, într-o scurtă recomandare de însoţire publicată pe coperta a patra a volumului apărut în anul 2019 în colecţia EgoProză a editurii ieşene Polirom) are drept personaje principale două femei. Pe prima, în ansamblul naraţiunii cu pondere mai mare, o cheamă Cristina, este absolventă de Litere şi ea îşi asumă, fie şi numai indirect, rolul de narator (spun şi susţin asta în pofida faptului că romanul este unul scris la persoana a treia, arta prozatoarei constând însă şi în faptul că această persoană a treia nu presupune, nu implică nici un fel, nici cea mai mică urmă de detaşare, dimpotrivă, de unde şi ritmul excepţional, câteodată parcă deliberat gâfâit al naraţiei), pe cea de-a doua Nana, de fapt Iuliana, actriţă, mai întâi la Bucureşti şi mai apoi la Târgu Mureş. Prietene, mai încolo având o relaţie incertă, cu tentă homosexuală (îndeosebi de partea Nanei, în parte acceptată de Cristina în ciuda riscurilor evidente specifice perioadei) şi, în fine, de pseudo-indiferenţă şi pseudo-uitare.

În opinia mea, romanul Alinei Nelega, binecunoscut autor de literatură dramatică, teoretician de teatru şi profesor de Scriere dramatică, este unul în principal despre memorie şi istorie, despre uitare şi memorie salvată. O mărturie de primă mână, de o forţă a evocării cu totul superioară, despre ceea ce s-a întâmplat în comunism. Despre o succesiune demoniacă de fapte ce, în pofida feluritelor agresiuni asupra conştiinţei, totuşi nu poate şi nu trebuie să fie trecut cu vederea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Argumentul principal în favoarea, să zicem, tezei mele este un fragment de o tensiune rară din partea a doua cărţii. Atunci când, anchetată de Miliţie şi Securitate pentru un incident petrecut în şcoala unde era profesoară, anchetatorul îi distruge Cristinei textele dactilografiate. Texte, notaţii şi fugare, şi fulgurante, scrise la o maşină de scris cvasi-legal/cvasi-ilegal deţinută în condiţiile în care o lege reactivată în anii „deceniului satanic“, cum numea în Jurnalul său anii 80 profesorul Mircea Zaciu, transforma maşina de scris într-un duşman pe faţă al regimului iubitului conducător, aşa cum este desemnat cu încăpăţânare şi ironic-tragic Nicolae Ceauşescu pe tot parcursul celor aproape patru sute de pagini ale romanului. Or, textele acelea, cum spuneam şi fugare, şi fulgurante, noian de cuvinte, de propoziţii, de fraze alerte, vii, de o sinceritate şi necontrafăcută, şi demascatoare, cu funcţii asemănătoare unei bombe razante, texte care conservă o memorie căreia pare-se că nimic nu-i scapă şi care nimic nu iartă, reprezintă materia primă a romanului. Un roman al Cristinei pe lângă care Alina Nelega dă semne puternice că îndeplineşte funcţia de mandatară.

Cartea este împărţită în trei mari segmente care respectă trei mari perioade din viaţa celor două protagoniste. 1979-1983, anii ultimi ai post-adolescenţei, ai pregătirii marelui hop al admiterii la facultate, anii reuşitei surprinzătoare a „fugarei“ Nana şi ai eşecului de neconceput al mult mai aşezatei Cristina. Cel de-al doilea calup acoperă perioada 1984-1987, adică anii studenţiei şi ai primilor paşi în profesie, făcuţi de Nana în calitate de actriţă, iarăşi prin cine ştie ce capriciu al vieţii favorizată de o rămânere neaşteptata la Bucureşti, iar de Cristina, etern ghinionistă (ea ar putea, pe bună dreptate, susţine că „toate mi se întâmplă numai mie“) într-o amărâtă şcoală dintr-un sat transilvan cu populaţie preponderent de etnie maghiară. Şi, în fine, intervalul 1988-1989, adică anii reîntoarcerii acasă, dar şi ai dezastrelor mari din viaţa personală, ca şi cei ai sfârşitului, dacă nu neapărat al comunismului, măcar al ceauşismului în România.

Romanul Alinei Nelega mi se pare o contribuţie importantă la ceea ce s-a numit şi a aspirat a fi procesul comunismului în şi prin artă. Ca şi cum nimic s-ar fi întâmplat se situează în continuarea firească a ceea ce a început Alina Nelega să facă într-o mult jucată şi multipremiată scriere destinată scenei (Amalia respiră adânc), dar şi în alte câteva piese. În care, revizitând trecutul, rememorându-l, convocându-l la o dreaptă, utilă şi necruţătoare judecată, arată că istoria şi memoria nu pot fi tratate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dimpotrivă.

Alina Nelega - CA ŞI CUM NIMIC NU S-AR FI ÎNTÂMPLAT EgoProză; Editura Polirom, Iaşi, 2019

Alina Nelega
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite