O scrisoare onorantă

O scrisoare onorantă şi eseul care i-a urmat, îmbogăţindu-mă sufleteşte prin încredinţarea că zbaterea mea în faţa paginii albe în dorinţa de a zugrăvi lumea din care a descins ”Ultimul ţăran din Slătioara” nu a rămas fără ecou.

Au apărut de curând în binecunoscuta publicaţie Literatura şi Arta de la Chişinău, sub semnătura romancierului de zile mari, tradus în atâtea limbi străine, Poetului şi istoricului literar Nicolae Dabija, şi, astfel, m-am grăbit, cu asentimentul domniei sale, să le reproduc şi eu, mulţumindu-i, în blogul meu de azi.

Aşadar:

”Mult stimate domnule Dinu Săraru,

Am avut o bucurie (intelectuală) deosebită citind şi recitind „Ultimul ţăran din Slătioara”.

Vă expediez o impresie despre această carte excepţională, care va apărea în săptămânalul scriitoricesc de la Chişinău „Literatura şi Arta”.

Vă îmbrăţişez cu mult drag,

al Dumneavoastră,
Nicolae DABIJA

Chişinău, 2 iunie 2020

... O frază cât un roman

Ultimul ţăran murea. El intra în istorie. Dar istoria dispăruse. Ea devenise timp trăit şi timp netrăit. În vremea ce urma să vină nu se mai găsise loc şi pentru dânsul. Pentru cel care a contribuit milenii la rând la continuitatea, dar şi la scrierea ei, cu plugul şi coasa, cu piatra de moară şi cu vocabula.

Viaţa va continua de acum înainte fără de el. Generaţiile care vin îl vor uita, şi doar bulgărele de ţărână stropit cu sudoarea şi sângele lui îl va ţine minte.

Cartea lui Dinu Săraru „Ultimul ţăran din Slătioara” e mai degrabă un recviem decât un omagiu adus ţăranului român, cel pe ale cărui umeri, cum afirmaseră cronicarii şi aezii, s-a ţinut ţara, personajul legat cu mii de fire nevăzute de pământ şi cer, de realitate şi legendă.

„Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran”, îi şopteşte CINEVA autorului ( Săraru scrie acest pronume nehotărât cu toate literele majuscule, de parcă constatarea ar fi făcut-o nu atât o persoană care nu trebuie şi nu vrea să fie numită, ci chiar Cel de Sus), frază pe care o trece, cu durere şi gravitate, prin toată fiinţa sa de-a lungul mai multor nuvele – ca şi cum ar fi ultimul locuitor al planetei.

Eroii lui Săraru nu se grăbesc să trăiască, nu se grăbesc să moară. Autorul nu e un fotograf care reţine o ipostază, un gest, o tăcere, el memorează momente care pot reconstitui eternităţi, destine, sensuri ale existenţei.

Personajele sunt urmărite de prozator cu încetinitorul, ca într-un film care să-l ajute pe spectator să vadă detaliile, unele aparent lipsite de importanţă sau de pe plan secundar, ce creează fundalul pe care să se desfăşoare existenţa însăşi.

Ţărani de meserie, oameni de vocaţie, visători de profesie – îndeletniciri care mor pe rând, afirmă autorul, „din lipsă de cerere”.

Ţăranii lui Săraru se sting cu o resemnare, nu lipsită de o anumită solemnitate, doar când ostenesc: de timp, de boli, de urât. Răţoi, în vârstă de aproape o sută de ani, care şi-a trăit veacul între Măgura Slătiorului şi munţii Căpăţânii (pe glob mai există un munte al Căpăţânii, acolo unde a fost răstignit Mântuitorul) îi povesteşte consăteanului său despre un om de la coarnele plugului: „Nu se grăbea cine ştie ce, dar mi se pare că i se cam urâse de viaţă. Dacă nici el nu mai ştia de când e pe lume. Şi ostenise.” 

O altă eroină, din nuvela „Singurul vis”, Gena lui Năiţă Lucean, după moartea soţului stă de vorbă cu durerile ei: „Vine o vreme când te ajung din urmă toate durerile de care n-ai avut timp şi te trezeşti vorbind cu ele: nu se linişteşte una, că vine alta şi câteodată vin şi câte două, trei la un loc, şi tu stai şi te lupţi cu ele…”. „Pe Năuţă îl mai visezi? Când l-ai visat ultima dată?” o întreabă autorul cu convingerea că va începe povestirea despre ea să se închege. Şi ea, ţăranca din Slătioara îi mărturiseşte cu o frază cât un roman: „Păi, numai pe el îl visez. Alte vise nu mai visez”.

Istoria a înlocuit mitul.

Ţăranul care a asistat cu Atotţiitorul la crearea lumii, la începutul acestui secol e mai degrabă un supravieţuitor.

Cataclismele prin care trece sunt interioare. Ele nu se văd. Decât de la scriitor. Dinu Săraru le anunţă, cu delicateţe şi reţinere.

La fel procedează şi eroii lui, care pleacă la cele veşnice în vârful degetelor, străduindu-se s-o faci cât mai discret, împăcaţi cu destinul şi cu faptul că viaţa a rămas în urmă „şi nu te mai ţii de ea nici cu amintirile”.

Personajele din cărţile lui Dinu Săraru nu sunt fictive. Ele, ca şi cele din alte volume, sunt, în majoritatea lor, oameni concreţi din Slătioara. Le poţi cunoaşte, încercau să mă convingă acum jumătate de an consătenii prozatorului, poţi vorbi cu dânsele sau cu cineva din urmaşii acestora, poţi să le îndemni să-ţi povestească despre cartea pe care e posibil nici să n-o fi citit, dar care cunosc totul despre ea.

În opera prozatorului şi Slătioara devine personaj. Care respiră, iubeşte, urăşte, e plină de nostalgii, ca unui om i se pune şi ei „câteodată un dor în piept, ca o arsură”, îşi deplânge morţii, se bucură „ca mironosiţa, când ridică genele, iese soarele” etc.

Eroii lui Săraru, sunt, de regulă, oameni bătrâni, de-o statură cu interlocutorul şi de-o seamă cu istoria, dar care nu şi-au pierdut inocenţa sau reverberaţia trăirilor retrase în amintiri.

Autorul nu-şi elaborează personajele, mai degrabă lasă impresia că el ar fi rodul imaginaţiei acestora, misiunea lui fiind doar aceea de a nota impresii, de a fixa situaţii, de a conspecta replici.

Scriitorul nu-şi contrazice ţăranii din carte, mai degrabă aceştia îl contrazic, îi corectează opiniile, îi redactează spunerile, devenind într-un fel coautori ai naraţiunilor, cu partea lor de existenţă, în măsura în care participă la acţiune şi fac ceea ce găsesc ei de cuviinţă şi nu ceea ce crede autorul că ar trebui să facă.

Mai ales acolo unde ”ce vedea el nu vedeam noi”, personajul mitic Dumitru, cel căutat de fluturi: „Fluturele acesta mi se pare că pe mine mă caută”, trecând lemnul pragului prin uşa deschisă ca să iasă din naraţiune şi să pătrundă într-o altă lume, cea a împăcării cu lumea şi cu cerul („Un fluture alb cu sânge pe aripi”).

Cartea nu e atât despre ultimul ţăran din Slătioara, cât despre ultimii ţărani – aşa cum îi cunoaşte istoria – din România. După ei vor veni un alt fel de fii ai pământului. Legătura dintre unii şi alţii va fi ruptă, dar nu întreruptă. Or, pământul va avea şi-n continuare nevoie de fiinţe care să-l iubească, readaptându-i pe oamenii din acest secol, la capriciile şi dragostea lui.

Dinu Săraru e unul dintre autorii care s-a debarasat de nişte complexe ale literaturii române, el iese din provincialismul cvasi-general prin tratarea ozonată a unor teme dintotdeauna ale acesteia.

Sunt convins, că dacă Liviu Rebreanu sau Constantin Stere ar fi trăit în acest început de secol, ar fi scris despre ţărani şi pământ într-o manieră apropiată de cea a scriitorului despre care vorbim.

Magician al cuvintelor, gimnast al imaginaţiei, creator de proză obiectivă, cu text şi subtext, cu mesaj direct şi cu o simplitate a scrisului, menit să redea complexitatea parabolei, şi în care coardele stilistice să vibreze ca instrumentele într-o mare orchestră – acesta e Dinu Săraru în volumul său cel mai recent.

Culegerea „Ultimul ţăran din Slătioara” relevă forţa de prozator a lui Dinu Săraru.

Nuvelele sale sunt echivalente unor romane cu număr redus de file.

Într-o lucrare compactă, de 7 sau 10 pagini, în care aparent nu se întâmplă nimic, se întâmplă viaţa însăşi.

Prin asta Dinu Săraru, cel mai important prozator român în viaţă, rămâne autentic.

Citindu-l pe Săraru! ”

Nicolae DABIJA