Oana Stoica: Dimineaţa unui scriitor fericit - Mihail Şişkin la Bucureşti

Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după „Scrisorar” –, „Părul Venerei” (în traducerea Antoanetei Olteanu). Critica l-a asemuit cu Tolstoi şi James Joyce şi îl consideră un continuator al marii literaturi ruse, dar Şişkin este greu de definit.

Pentru occidentali, este foarte „rus“; pentru ruşi, este un scriitor atipic. Cîştigător al celor trei mari premii literare ruseşti şi a numeroase premii internaţionale, Şişkin trăieşte din 1995 în Elveţia, iar în ultimii ani îşi împarte timpul între Zürich, Berlin şi Moscova. 

Jocul cu cuvintele moarte

Pentru o zi de sîmbătă, la 9,30 e foarte devreme. Mihail Şişkin este deja la lucru (aşa şi scrie, dimineaţa, cînd resuscitează „cuvintele moarte“), a dat un interviu şi se pregăteşte pentru al doilea. Mai are puţină cafea în ceaşcă şi un strop de curiozitate faţă de interlocutor; altfel, e obosit după trei zile de maraton publicitar.

Ca orice poveste, romanele lui Şişkin se nasc – cu greu, în patru-cinci ani – din alte poveşti. ÎnPărul Venerei se împletesc mai multe surse de inspiraţie. Una vine din realitatea imediată, deprimantă – munca de translator pentru Biroul de Imigrări din Zürich – care trebuie exorcizată cumva („Cînd am venit în Elveţia, mă gîndeam oare despre ce voi scrie în această ţară plictisitoare?“). Alta este o definiţie a tandreţii pe care a povestit-o la întîlnirile cu publicul şi presa de la Librăria Cărtureşti şi Galeriile Artmark.

„Acum mulţi ani, cînd mama murea de cancer, mi-a dat să citesc jurnalul ei de pe vremea cînd era adolescentă, anii ’40-’50, unii dintre cei mai întunecaţi din istoria Rusiei. În jurnal nu era nimic din toate ororile acelea, era o fetiţă fericită, care îşi asculta inima şi se întreba dacă a venit sau nu marea iubire. M-am întrebat cum putea fi mama atît de fericită, oarbă faţă de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Mai tîrziu, cînd casa de vacanţă a fratelui meu a ars, şi jurnalul odată cu ea, am înţeles că însemnările acelea nu arătau naivitatea mamei, ci înţelepciunea Fiinţei care a trimis fetiţa aceea pe pămînt şi care trimite astfel de fiinţe, pentru ca prin nevoia lor de iubire să lumineze întunericul din noi.“

În roman, jurnalul mamei a fost modelul pentru jurnalul Bellei, personaj inspirat de o cîntăreaţă de romanţe, Izabella Yurieva (1899 – 2000), foarte iubită în Rusia. „Cînta pentru nişte sclavi, cîntecele ei de dragoste erau mai preţioase decît pîinea.“ Şişkin i-a reinventat biografia, în lipsa documentelor, inspirîndu-se din persoane reale, „mai ales din soţiile mele. Cu prima soţie am avut probleme, căci nu voia să fie descrisă în romane. Pe cine ar putea descrie un scriitor? Pe cine cunoaşte mai bine: părinţii, copiii, soţia. Părinţii şi copiii nu au de ales, dar femeia care se căsătoreşte cu un scriitor a ales singură. A te căsători cu un scriitor înseamnă a fi portretizată în romanele lui. Deci e greşeala ei.“ (rîde)

„Primul meu roman despre divorţ“

Îi povestesc cum regizorul Andriy Zholdak a trecut pe lîngă o casă şi prin fereastra deschisă a văzut două femei care se certau. Femeia mai în vîrstă i-a spus celei tinere: „Cel pe care îl numeşti «tată» nu e tatăl tău.“ Din unghiul său, Zholdak nu vedea unul dintre braţele femeii tinere şi a avut senzaţia că replica îi retezase braţul.

„În fiecare zi adun amintiri. Citesc «Memorii» şi dacă găsesc detalii – cum era să mergi la dentist acum 130 de ani –, le păstrez în computer. E capitalul meu de scriitor. Am multe fişiere cu astfel de detalii, le colecţionez ca pe diamante. Dacă scriu despre un personaj care trăia la sfîrşitul secolului al XIX-lea, caut în fişiere informaţii despre cum erau pe vremea aceea mîncarea, transportul, asistenţa medicală. Astfel de lucruri nu se pot inventa. Fac muncă de cercetare pentru cărţile mele. Am fost în China şi am aflat că, în timpul răscoalei «boxerilor», trupele ruseşti au ocupat Beijingul. Am fost surprins să aflu asta. În manualele ruseşti de istorie, acest război împotriva imperialismului chinez este amintit în treacăt, nu se spune nimic despre faptul că ruşii au fost acolo. Am cercetat publicaţiile ruseşti de la începutul secolului trecut, memorii ale soldaţilor şi ofiţerilor. Cine citeşte Scrisorar îşi dă seama că amănuntele despre acest război ar fi imposibil de inventat. Şi apoi, eu nu am dreptul moral să inventez nimic despre război pentru că nu am fost acolo, dar am obligaţia să le înapoiez acestor oameni, care au murit acolo, rugăciunile, rănile şi viaţa lor“. 

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.