O carte, un puci, o branulă înfiptă-n mână

Astăzi (miercuri, 21 noiembrie 2012), de la ora 17.30, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus (Bucureşti, Complexul Romexpo, standul Adevărul), voi lansa cartea „Jurnalul unui puci ratat”. Vă prezint, în avanpremieră, un fragment din „Cuvântul autorului”.

“Pe la jumătatea lunii iulie, în plină ofensivă pucistă, am capotat fizic: oboseala, stresul şi un prânz nepotrivit, luat pe fugă, m-au trimis direct în spital. Am crezut că e ulcer, iar medicul era pe punctul «să mă deschidă». Din fericire, a fost doar o indigestie puternică. Dar asta am aflat-o abia după un examen endoscopic – nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Doctorul mi-a spus că o să-mi introducă o micuţă cameră video pe esofag, până în stomac, pentru «a filma» zona, dar că nu voi simţi nimic, nici măcar greaţă, pentru că voi fi sub anestezie. Şi s-a ţinut de cuvânt. Anestezicul mi l-a pus prin branula înfiptă în mâna dreaptă. Era în jurul orei 15.00. Am mai schimbat câteva fraze şi de atunci nu mai ştiu nimic. Mi s-a tăiat filmul. Oricât m-aş strădui, nu-mi pot aminti mai mult decât că m-am trezit pe patul din rezerva spitalului, pe la ora 17.30. Soţia, care mă veghease, se amuza împreună cu asistenta medicală. Ziceau că vai, ce simpatic am fost când, transportat într-un scaun de invalid din cabinetul endoscopic până la patul din rezervă, bolboroseam ceva despre editorialul pe care trebuie să-l scriu neapărat, altfel ne dau gata puciştii. Bine, bine, veţi scrie editorialul, zicea asistenta, dar mai întâi puneţi capul pe pernă şi dormiţi două ore, să treacă anestezia. Iar eu, ridicându-mă în capul oaselor: trebuie să scriu editorialul, le-am promis colegilor din redacţie că-l trimit până la opt seara… Şi tot aşa până când am adormit.

Colegii din redacţie îmi oferiseră varianta comodă ca, date fiind condiţiile speciale, să-mi republice un editorial mai vechi, dar bunele lor intenţii s-au izbit de încăpăţânarea mea: nu, eu scriu editorialul la zi, nu pot sta deoparte când arde ţara! Şi dacă mor, tot o să scriu editorialul! Şi l-am scris, mai ales că n-am murit, iar anestezia a ţinut exact cât anticipase medicul: două ore. Soţia mea şi asistenta au continuat să se amuze pe seama îndârjirii mele de luptător în cârje, dar cu memoria suspendată...

Aşa am simţit toată vara: că miza este istorică şi că Româ¬nia tocmai o ia razna, sub ochii noştri. Nu ştiam dacă vom reuşi să stopăm alunecarea spre haos, dar aveam datoria de a încerca. Eu, unul, nu mi-aş fi iertat niciodată laşitatea. De aceea, m-am dedicat total, convins că e o bătălie pentru apă¬rarea statului de drept. M-am simţit luptător pe baricadele democraţiei, iar acum sunt sigur că nu m-am înşelat: pericolul a fost, într-adevăr, enorm. Şi – atenţie! – nu a fost spulberat, ci doar suspendat. El continuă să pândească din subteranele unei politici primitive şi iresponsabile.”