O carte-şcoală

Primul lucru ce se cuvine spus despre cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit-Secolul regiei-volum conceput şi realizat de George Banu, carte apărută în vara anului 2009 graţie editurii Nemira, sub egida Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS 2009), şi reeditată în toamna anului 2016 e că ne aflăm în faţa unui autentic eveniment.

E vorba despre ceea ce aş numi o carte-şcoală a cărei parcurgere înseamnă ceea ce se cheamă o lectură obligatorie pentru orice om preocupat de teatru, mai cu seamă pentru un critic. Spun şi scriu toate acestea în pofida faptului că traducerea în limba română, semnată de Mirella Nedelcu-Patureau, e departe de a fi una perfectă. Din nefericire.

Aflăm dintr-o notiţă din interior că volumul reia în parte texte publicate în revista Alternatives théâtrales, numerele 52-53-54 din decembrie 1996-ianuarie 1997, sub numele Les répétitions. Un siѐcle de mise en scѐne. De Stanislavski à Bob Wilson şi că, într-o formă prescurtată, cartea a apărut mai întâi în limba franceză la editura Actes Sud. Pentru versiunea românească, coordonatoarea acesteia, Alina Mazilu, sfătuită de George Banu, a făcut apel la criticii Cristina Modreanu, Marina Constantinescu. Doina Modola şi Visky András care au scris capitolul Regizorii români în repetiţie, în care dau seama despre modul în care se desfăşoară repetiţiile sub conducerea regizorilor Mihai Măniuţiu, Silviu Purcărete, Andrei Şerban şi Tompa Gábor.

George Banu nu doar a conceput şi realizat volumul. Sub semnătura lui apar interviuri cu Matthias Langhoff. Didier-Georges Gabily şi Andrei Şerban, dar şi trei eseuri - Elaborarea progresivă a ideilor şi a spectacolelor, Repetiţiile în secol: perspectivă panoramică şi Repetiţiile sau Autoportretul regizorului cub grupul. În acest din urmă text, George Banu face o mărturisire extrem de semnificativă, plină de tâlc pentru ceea ce înseamnă dinamica profesiei de critic de teatru. Prin anul 1985, când era redactorul-şef al revistei L’art du théâtre, alături de alţi confraţi, George Banu a scris o declaraţie de principii a respectivei publicaţii, declaraţie din care sunt decupate rândurile următoare: „Vreau să vorbim mai mult despre operă decât despre procesul de creaţie. Despre artă decât despre munca teatrală”. De atunci, admite George Banu, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că „opera şi-a recâştigat locul său”, iar astăzi „abordăm repetiţiile ca o aventură interioară a teatrului unde orice acţiune nu e legitimă decât prin contribuţia sa la împlinirea unui artist sau a unui grup în spaţiul producţiei teatrale”.

Altfel spus, Repetiţiile şi teatrul reînnoit-secolul regiei e locul în care criticii serioşi şi numeroşi ce au contribuit la întocmirea ei încearcă să desluşească dinamicul proces de creaţie reprezentat de repetiţie şi felul în care, prin repetiţiile cu adevărat creatoare, se ajunge la operă. Şi asta deoarece, continuă George Banu, „a repeta înseamnă a se angaja în lupta între ideatic şi diferit”. Iar „lupta aceasta animă în permanenţă relieful constant al repetiţiilor în secolul ce a trecut”. În timpul repetiţiilor „aventurile abundă, personalităţile se dezvăluie, comunităţile se constituie sau explodează, pe scurt procesul  de creaţie e acompaniat de fapte de viaţă în chiar inima teatrului”.

Căutările şi aventurile, întâmplările şi descoperirile pe care le presupun repetiţiile se confundă cu procesul consolidării artei regiei. Repetiţia este „în primul rând o practică de creaţie”. Şi tot repetiţia „ne invită să medităm la relaţia pe care fiecare o doreşte cât mai bună între unu şi multiplu, între regizor şi grup”. Iar în studiul intitulat Repetiţiile în secol: perspectivă panoramică, tot George Banu observă că în secolul al XX lea „fiecare contestare a ceea ce e vechi în teatru antrenează, în mod explicit, o remaniere a repetiţiilor. A contesta practicile instaurate de precursori capătă sensul unei critici a procesului de creaţie şi, în consecinţă, a rezultatelor sale practice”.

Din păcate, limba română, altminteri atât de bogată şi de expresivă, prin cuvinte precum a repeta şi repetiţie nu e îndeajuns de generoasă, dar şi de riguroasă spre a surprinde cu exactitate şi suficient de nuanţat ceea ce se petrece, în mod real, în timpul repetiţiilor la teatru. Îi scapă îndeosebi aspectul creator, nerepetitiv, al acestora. În fapt, indiferent de felul în care înţelege să gestioneze o repetiţie, pentru oricare dintre regizorii „cu expunere” despre care e vorba în carte, a repeta înseamnă în spaţiul teatral al secolului al XX lea , nu a stagna, nu a bate pasul pe loc, nu a fi egal cu ceva anume, ci tocmai a te afla în căutarea noului şi a refuza monotonia. A repeta – scrie Odette Aslan în studiul A repeta. To rehearse. Ensayar. Proben - înseamnă „a te înfrunta cu opera, cu regizorul (Grotowski vorbea despre o luptă corp la corp), cu partenerul, cu un dispozitiv ostil. Înseamnă a se lupta cu zgomotele, cu un ecleraj brutal, cu toate problemele tehnice. Înseamnă, în primul rând, a se aventura pe tărâmuri noi, a se întreba de ce şi cum. A-şi pune întrebări despre sine şi despre lume. A se topi într-o activitate de grup şi a-şi proteja libertatea. A împărţi, a da, a se epuiza. A se reculege, a culege idei, materiale. A progresa, a trece destinul maturităţii şi a redeveni copil”.

Pentru omul obişnuit, a repeta şi repetiţie înseamnă sinonimul egalului cu sine însuşi. Al monotoniei. Al autocitării. În teatrul secolului al XX lea, notează aceeaşi Odette Aslan, „repetiţia odinioară reputată (din păcate, cuvântul subliniat e doar unul dintre multele nefericit alese de traducătoare. n.m. M.M) ca ingrată şi plictisitoare, devine fraza care produce cea mai mare satisfacţie, cea mai desăvârşită în complexitatea şi stările sale sufleteşti, în tunelurile sale deprimante şi în bucuria invenţiilor sale. Şi reprezentaţia este cea care devine în realitate repetiţia de fiecare seară a aceleeaşi partituri. Nu se mai investeşte în acelaşi fel, nu se mai caută, nu se mai repetă, se repetă”.

Socotesc că în această frază a lui Odette Aslan sunt excepţional exprimate şi concentrate rostul şi substanţa cărţii. Ea justifică, cred, pe deplin afirmaţia mea de la început, afirmaţie potrivit căreia lectura volumului conceput şi realizat de George Banu este una absolut obligatorie. Şi tot ea a funcţionat, în ceea ce mă priveşte, asemenea madeleinei lui Proust.

Să mă explic. La scurtă vreme după ce am început să scriu cronică dramatică, către sfârşitul anului  1984, regizorul Alexandru Darie, aflat şi el la acea vreme la începuturile sale în profesie, se apucase să repete un spectacol ce urma să se numească Porţile. Acesta era numele sub care autoritatea de partid admisese cu greu să fie jucată piesa lui Mihail Săulescu Săptămâna luminată. Darie m-a invitat să iau parte la repetiţiile care se desfăşurau, din pricina lipsei de spaţiu din Teatrul din Oradea, la liceul „Emanoil Gojdu”. Aşa am descoperit alături de directorul de scenă, de scenograf (Maria Miu), de câţiva actori (Nicolae Toma, Mariana Vasile, Cristian Şofron, Emil Sauciuc) sensul adânc al cuvântului repetiţie. Răstimp al întrebărilor, al ezitărilor, al „prostiilor” frumoase şi pure, al naivităţilor, al entuziasmelor şi al decepţiilor, al încercărilor şi al soluţiilor. Repetiţia - un eveniment al cunoaşterii!, am spus, poate aflat încă sub influenţa citirii cărţii Lectura, un eveniment al cunoaşterii a fostului meu profesor de Teoria literaturii de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, Ion Vlad. Am asistat apoi la premieră, atunci când, vorba lui Odette Aslan, nu se mai repetă cu bucurie, se repetă. Ştiam foarte bine că spectacolul nu e unul perfect, ştiam că plăteşte un preţ prea mare unei teatralităţi excesiv căutate. Îl cunoşteam foarte bine. Aşa că, în loc să mă bucur, eram preponderent preocupat să urmăresc în ce măsură pe scenă se repetă ceea ce se repetase. Din varii motive, cele ideologice fiind preponderente, spectacolul a avut parte doar de o singură reprezentaţie. Nu am mai putut vedea în ce măsură alte reprezentaţii ar fi repetat ceea ce a oferit prima.

În 1986, acelaşi Alexandru Darie m-a invitat la repetiţiile pentru viitorul să spectacol cu Amadeus. Aproape seară de seară o urmărisem pe Maria Miu creând, pe coli mari de bloc de desen, costumele şi decorurile montării care se zămislea. Prima repetiţie la care am luat parte era una „de noapte”. Întâia ce se desfăşura în decorurile pictate, ca la operă, la a căror naştere din creionul Mariei asistasem. Când am intrat în sala cufundată în luminile „de serviciu”, am făcut, instinctiv, un pas înapoi, copleşit, şocat de ceea ce vedeam. Era un decor fabulos. Apoi, în zilele şi nopţile următoare, am văzut cum se nasc luminile de spectacol (pe vremea aceea nu se prea vorbea la noi despre light design), cum „se fixează” jocul actorilor, cum „se fac” muzica şi mişcările. La premiera din iunie am fost fascinat. Am urmărit toate cele 28 de reprezentaţii de la sediu, am fost şi la câteva spectacole în turneu. Am devenit un fel de supraveghetor. Nu mai eram spectatorul care se bucura, ci care urmărea dacă în noua reprezentaţie se repetă exact, riguros ceea ce se repetase odinioară. După 1990, când s-a reluat spectacolul, cu o distribuţie la început uşor modificată, mai apoi tot mai modificată, am luat parte la alte şi alte reprezentaţii. Dar niciodată nu am mai resimţit bucuria din repetiţia, bucuria de la vremea „primului şnur”. Aceasta fiindcă nu mai eram ceea ce se cheamă un spectator inocent. Nu mai eram, poate, nici măcar critic. Fusesem asimilat, cu voie sau fără voie, echipei, trupei. Urmăream concentrat să văd dacă fiecare nouă „pânză” cade la timp, dacă replica era dată aşa cum fusese hotărât în repetiţii. Nu îmi plăcea defel condiţia de supraveghetor. Poate că tocmai de aceea nu am mai repetat niciodată experienţa.

Citind cartea Repetiţiile şi teatrul reînnoit - secolul regiei, o carte cu o structură altminteri destul de compozită fiindcă nu se putea să fie altfel, mi s-au confirmat ipoteze, mi-au fost clarificate idei, mi-au fost răscolite amintiri. Nu sunt oare toate acestea însemnele unei cărţi cu adevărat valoroase? Neîndoielnic, da.

REPETIŢIILE ŞI TEATRUL REÎNNOIT - SECOLUL REGIEI; Volum conceput şi realizat de George Banu; Traducerea: Mirella Nedelcu-Patureau; Editura Nemira, Bucureşti, 2009, 2016

P.S. Luni, 24 octombrie, ora 17 va avea loc în Sala Multimedia a Teatrului Naţional din Bucureşti lansarea cărţii ­George Banu în dialog cu Mircea Morariu - VIAŢA SECUNDĂ - Comentarii şi mărturii despre teatru - Editura Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, Bucureşti 2016