Oglinzile paralele ale lui Eugen Ovidiu Chirovici

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit volumul lui E.O. Chirovici (Cartea oglinzilor, Editura Rao, 307 pagini, 2017) într-un weekend. Am început vineri seara şi după vreo 28 de pagini nu m-am lămurit prea tare, dar am adormit (după o zi agitată) cu gândul să citesc, mai departe, sâmbătă dis-de-dimineaţă.

M-am trezit devreme şi am reluat cu poftă până la pagina 127, aproape de jumătate. Deja era clar că n-aveam cum s-o mai las din mână. Povestea începea să se construiască... Ţineţi minte discul acela cu mii de faţete minuscule, mici oglinzi care împrăştiau lumina într-o discotecă din anii ’80? Cu siguranţă vă amintiţi de anii disco. Ei bine, imaginaţi-vă că un glob cade pe jos şi se sfărâmă, îşi pierde forma sferică, dar micile oglinzi, îndeajuns de mici pentru a nu se sparge ele însele, se împrăştie pe o suprafaţă cât sala discotecii din căminul cultural. Şi fiecare dintre ele păstrează o bucăţică de imagine. Ei bine, povestea nu e chiar aşa împrăştiată, nu sunt sute de oglinzi, dar să nu vă închipuiţi că puteţi citi romanul dacă nu sunteţi atenţi, foarte atenţi, la text, la nuanţe, la detalii. Personajele sunt construite treptat; mai corect spus: se dezvăluie treptat, neliniar şi unghiurile sub care sunt observate se modifică de la o parte a poveştii la alta (1. Peter Katz, 2. John Keller şi 3. Roy Freeman), de la un capitol la altul. Fără spoilere, doar o informaţie: Peter Katz e agentul literar care primeşte manuscrisul.

Iar manuscrisul lui Richard Flynn începe aşa:

Pentru cei mai mulţi dintre americani, anul 1987 a fost cel în care bursa a urcat până la cer, pentru ca apoi să-şi dea duhul, scandalul Iran-Contras a continuat să zgâlţâie scaunul lui Ronald Reagan la Casa Albă, iar serialul Dragoste şi putere a început să ne invadeze sufrageriile. Pentru mine a fost cel în care m-am îndrăgostit pentru prima oară şi am aflat că diavolul exista.

Avem o poveste americană în care autorul se simte foarte confortabil – New Jersey, NYC, Universitatea Princeton, profesorul genial, studenţii silitori şi petrecăreţi şi ne oferă o mulţime de amănunte care construiesc un spaţiu viu, dar cu o eleganţă şi o atmosferă tipic europeană, britanică mai exact (să nu uităm că suntem pe Coasta de Est!) şi cu aroma puternică a autorului român. Cei care au citit celelalte romane ale lui Eugen Ovidiu Chirovici (foto dreapta) îi vor regăsi vocea inconfundabilă.

image

Autorul nu se joacă cu noi, nu simţi că eşti păcălit atunci când realitatea de până atunci devine alta privită din alt unghi; parcă şi el însuşi realizează odată cu cititorul noua perspectivă şi doar o aşterne pe hârtie. Nimic nu este forţat şi chiar dacă la început, citind manuscrisul primit la agenţia literară de Peter Katz, pare că vă pierdeţi în prea multe detalii, nu disperaţi pentru că micile fragmente de oglindă se vor aşeza la locul lor. Dar abia spre final.

Nu vă fie frică: Romanul nu are elemente fantastice şi nici rafale de mitralieră pornite din maşini care se urmăresc. Este un roman de interior – poate că asta e tuşa britanică cea mai pregnantă. (Mă întreb dacă e întâmplător faptul că înainte de Cartea oglinzilor am citit Fata din tren, un alt Crime Fiction, de o factură specială cu autoare britanică. Dar despre noul tip de Crime Fiction pe care aceste două cărţi îl pun în lumina reflectoarelor poate altă dată.)

Autorul Eugen Ovidiu Chirovici se joacă cu trimiteri la piese muzicale, la romane, la locuri şi evenimente. Un cititor neavizat ar crede că sunt doar zorzoane inutile, dar nu, ele construiesc o epocă, o epocă pe care unii nu au trăit-o (noi cei de aici şi cei care nu erau născuţi) şi pe care alţii – vesticii – au cam uitat-o. E epoca Reagan, epoca disco, ultimii ani înainte ca Zidul să cadă.

Cititorii se vor întreba: se simte că e un roman scris de un autor român? Greu de răspuns. Eu aş zice că nu. Răspunsul corect e mai simplu – aşa cum am mai zis – este un roman Chirovici.

Dar m-am lungit prea mult. Sâmbătă după-amiază am citit încontinuu, am schimbat perspectivele şi adevărurile altuia şi altuia s-au tot succedat în text şi în mintea mea. Când am ajuns la epilog m-am oprit. Mi l-am rezervat pentru duminică dimineaţă înainte de micul dejun. Doar vreo cinci pagini.

Un sfat: Dacă mai aveţi chef, citiţi şi mulţumirile. Veţi înţelege, sper, ce înseamnă munca de echipă. Câteodată parcă uităm asta...

O observaţie importantă, cred eu: Nu ştiu cine a făcut coperta ediţiei române, dar mie îmi place cel mai mult. Cuvintele rupte pe patru rânduri exprimă exact ideea cărţii. Celelalte ediţii au coperte clasice, un pic cam prea simple sau simpliste.

Pe scurt, un roman de savurat, nu de citit!

Bogdan Hrib este autorul romanului Patimile doamnei ministru, al cincilea volum al seriei Stelian Munteanu.

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite