O pseudo-ficţiune

Am fost, până la sfârşitul anului 1989, dar şi mult după aceea, un împătimit ascultător al posturilor de radio ce emiteau pe unde scurte

Al acelor radiouri care, indiferent de marca lor de înregistrare, adică fie guvernamentale, aşa cum erau în chip declarat BBC, Deutsche Welle, Vocea Americii sau RFI, fie independente, precum Europa liberă, erau calificate de propaganda regimului comunist şi, mai apoi, de aceea a regimului fesenisto-iliescian drept „duşmănoase”, „ostile orânduirii socialiste”, „nocive”, ale căror programe conţineau sistematic „note de răutate” la adresa noii puteri, după cum s-a exprimat într-o ocazie dl. Ion Iliescu. Ura decidenţilor comunişti şi a urmaşilor acestora la adresa acestor posturi de radio era imensă şi nici un moment disimulată.

Prima ei cauză consta în faptul că era vorba despre posturi occidentale. Din Occident, comuniştilor români le trebuiau doar tehnologia şi valuta-forte. Nu şi adevărul. Şi, după cum aflam cu oarecare periodicitate, respectiva ură nu se manifesta şi nu deborda doar în registrul verbal, în articole veninoase şi cam fără har, scrise de un Eugen Barbu, Paul Everac, Dinu Săraru, Dan Zamfirescu sau Artur Silvestri şi publicate în reviste urât mirositoare precum Săptămâna, Luceafărul ori Flacăra. Ci şi în acţiuni violente menite să îi intimideze pe cei ce lucrau la acele radiouri. Fireşte, cei mai expuşi erau angajaţii Europei libere, fapt explicabil prin caracterul declarat militant, anticomunist al emisiunilor acestui post de radio.

Dornice să-i discrediteze, autorităţile comuniste ordonau să se scrie împotriva ziariştilor de acolo tot felul de articole defăimătoare. Acestora li se dezvăluiau identităţile ascunse prin pseudonume inventate din dorinţa iluzorie de a-şi proteja familiile rămase în ţară. Le erau sistematic agresate psihologic rudele din România. Li se scotoceau biografiile în căutare de detalii compromiţătoare. Li se inventau vini şi vicii şi, pe neaşteptate, ni se spunea cum s-ar “prostitua” ei pentru “un pumn de dolari” şi câte compromisuri au făcut până au ajuns să lucreze la radio. Ni se relata cu lux de amănunte inventate câte umilinţe au îndurat în lagărele în care au stat îndată după ce s-au refugiat în Occident şi ce viaţă de mizerie au dus în lagărele de la Traiskirchen şi Badkreuzen. Cum şi-au abandonat ei, odată cu “fuga din ţară”, condiţia de onorabilitate morală şi profesională, amestecându-se în acele locuri ale mizeriei şi promiscuităţii cu borfaşi şi pierde-vară, cu narcomani şi traficanţi de orice. Şi asta deoarece însăşi condiţia de “refugiat” era, în viziunea comandată şi deformată a propagandei comuniste, una ce se impunea a fi demascată şi înfierată cu zel şi mânie proletară.

De ani buni de zile, Radio Europa liberă, deşi mai are emisiuni în limba română, nu mai emite spre România. Şi cu toate acestea, tot de la unul dintre programele acestui post de radio, program recepţionat pe net – e vorba despre Cultură şi politică, realizat săptămânal de Victor Eskenasy Moroşan - am aflat despre apariţia la Bucureşti, în 2013, la micuţa editură Naţional a unei cărţi intitulate Refugiaţii. Un fals roman, deşi autorul lui are indiscutabile înzestrări literare, o pseudo-ficţiune, căci în centrul cărţii, însuşi firul ei roşu e dat de rememorarea lunilor petrecute de autor în sus-numitele puncte de tranzit. O rememorare care, la rându-i, determină alte rememorări. Cele ale existenţei sale şi a familiei sale în ţară, cele ale existenţei tovarăşilor săi de lagăr, nu doar români, în ţările comuniste din care proveneau.

Autorul romanului Refugiaţii a decis să îşi semneze cartea cu pseudonimul ales îndată ce, în a doua parte a anilor 80, a ajuns să lucreze la Secţia română a BBC. Cu respectivul pseudonim - Edgar Şelaru - eu m-am întâlnit târziu, mult după vara anului 1995, pe undele Europei libere, mutată deja de ceva vreme de la München la Praga. Acum, citind Refugiaţii, am aflat cine este Edgar Şelaru.

De profesie inginer fizician, cu specializare în fizică nucleară, Mihai Vasilescu, alias Edgar Şelaru, a fost repartizat, la terminarea facultăţii să lucreze la principalul institut de reactori nucleari din România cu sediul la Piteşti. În ciuda faptului că era căsătorit, iar soţia sa începuse o promiţătoare carieră universitară bucureşteană, Mihai Vasilescu s-a prezentat la post, făcând săptămânal naveta Piteşti-Bucureşti. Anii petrecuţi la institutul piteştean au coincis cu aceia în care Nicolae Ceauşescu a decis că România trebuie să aibă propria ei centrală nucleară. Şi ca semn, ca încă un semn al „independenţei” ţării şi, în primul rând, a lui Nicolae Ceauşescu, faţă de Moscova şi mai ales faţă de conducătorii de la Kremlin, acelaşi Ceauşescu a hotărât ca tehnologia necesară proiectatei centrale să fie achiziţionată din Vest. După o perioadă în care le-a dat speranţe francezilor că ei vor fi beneficiarii mănosului contract, Geniul Carpaţilor a optat pentru tehnologia canadiană.

În tot acest timp, angajaţilor institutului piteştean li s-a cerut intensificarea activităţii. Dar cum calificarea dobândită în ţară nu le putea fi suficientă, regimul comunist a trebuit să treacă peste prejudecăţi şi resentimente şi să aprobe participarea cercetătorilor, mai cu seamă a celor tineri, la diverse stagii de specializare. De câteva astfel de stagii a beneficiat şi Mihai Vasilescu. Plecarea îi era aprobată fiindcă se ştia că el le lăsa drept gaj în ţară pe soţia şi pe fiica sa. Asta până când, Mihai Vasilescu a decis să nu mai revină, cerând azil politic în Austria.

Atâta doar că el lăsa în urmă nu doar o carieră, ci şi o biografie interesantă. Povestirea acestei biografii, completată cu fragmentele biografice ale tovarăşilor de lagăr, dar şi de lectura şi citarea unor ample fragmente dintr-un manuscris bizar a cărui taină se explică pe deplin numai către sfârşitul cărţii, reprezintă substanţa Refugiaţilor.

Biografia românească „interesantă” a lui Mihai Vasilescu era de natură să stârnească oarecare suspiciuni, atât din partea autorităţilor austriece, a funcţionarilor însărcinaţi cu studiul dosarului proaspătului azilant, cât şi din partea colegilor de lagăr.

Mihai Vasilescu s-a născut într-o familie bucureşteană cumsecade care, la un moment dat, a ajuns să fie trimisă să locuiască în camerele confiscate Floricăi Bagdasar, fost ministru comunist al Sănătăţii. Adică al celei ce avea să devină, la un moment dat, soacra romancierului american Saul Bellow care, în 1982, îşi va expune în romanul Iarna decanului, experienţa lui bucureşteană de coşmar. Acest detaliu biografic îl va face pe Edgar Şelaru să scrie o parte a falsului lui roman în cheia intertextului.

Lupta pentru putere dintre feluritele „competenţe” reale sau numai autoproclamate din Institutul piteştean îl va propulsa pe încă foarte tânărul cercetător Mihai Vasilescu în postul de director ştiinţific. Prilej pentru Edgar Şelaru să ne înfăţişeze nu doar frecuşurile cu intens parfum politic din institut, încălecările de competenţe, intruziunea mai discretă sau mai pe faţă a Securităţii ori a non-valorii (din acest punct de vedere Refugiaţii seamănă într-o oarecare măsură cu Orgoliile lui Augustin Buzura), ci şi câteva aspecte controversate din programul nuclear românesc. Aşa cum ar fi încercările oamenilor regimului de a-i păcăli pe canadieni, furtul, frecvent zadarnic, de documentaţie şi de tehnologie, relaţiile oculte cu dictaturile “pretine” din lumea arabă ori iluziile lui Ceauşescu, care, la un moment dat au dat fiori în Occident, că România ar fi capabilă să producă arma nucleară.

Dincolo de aceste fapte care, rememorate, ne prilejuiesc reîntâlnirea cu mizeria României comuniste, cu lumea activiştilor şi securiştilot, Refugiaţii este şi istoria tentativelor disperate ale tânărului fizician de a-şi salva căsnicia care, la rându-i, a fost supusă „asalturilor” poliţiei politice.

Edgar Şelaru - REFUGIAŢII - Editura Naţional, Bucureşti, 2013