Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Orbul nomad

0
2 Apr 2020 18:40:00
Horia Pătraşcu

Nu cred că se putea un context mai potrivit pentru o cronică la Elogiul mersului, cartea lui Shane O’Mara, profesor de neuroştiinţe la Trinity College din Dublin decât al vremurilor de faţă, când interdicţiile sau restricţiile de mobilitate la scară largă, planetară – de o noutate absolută – ridică probleme, la rândul lor insolite, cu o acuitate maximă, privitoare la „esenţa” mişcării.

Vremuri când lumea toată s-a transformat – pentru cât timp? – într-un penitenciar universal, iar domiciliile private în nişte celule privative de libertate; când domeniul public îşi arată, brusc, „reversul” – bine ascuns sub aparenţa de spaţiu impersonal, „al tuturor şi al nimănui”, de „locuinţă comună” împărţită, într-o concordie întemeiată pe reguli simple, de toţi actorii sociali, fără discriminare, bizară infrastructură comunistă sau cel puţin egalitaristă a unei structuri capitaliste, puternic clasificate. Reversul domeniului public este, însă, iată!, Statul – o entitate ce a trecut, în retorica psihotică a zilelor noastre, dintr-un minut în altul, printr-o prozopopee totală: arătându-şi colţii (bastoanele de cauciuc, mitralierele, maşinile blindate) proclamă, prin ordonanţe militare şi prin trâmbiţele ecranelor, că e un stăpân cât se poate de real, efectiv, concret şi, la nevoie, violent; că spaţiul public îi aparţine în sensul strict al verbului a aparţine (am văzut pe Internet un primar din Italia, urlând, înspumat de isterie, că oraşul e „al lui” şi că, prin urmare, oamenii trebuie să stea în propriile lor case, nu să iasă în spaţiul public – a se înţelege „al primarului”); mai mult, prin extensie, chiar spaţiul privat devine violabil de către autorităţile statale, din interese colective, „superioare”... drepturilor fundamentale ale individului.

Multe s-au spus în timpul acesta despre statul în casă, beneficiile lui, riscurile (mult mai rar), încât nu mai poţi adăuga chiar nimic. S-a vorbit despre eroismul izolării, s-a scandat „stai acasă dacă îţi pasă” – o cinică răsturnare a unui fost slogan de mobilizare la vot, despre cum ne putem îmbogăţi eul, sinele adevărat, citind cărţi şi ascultând muzică – uitându-se că noţiunea de „casă” / „acasă” nu are o valoare de sine stătătoare, că e un termen corelativ, semnificaţia ei fiind dependentă de noţiunea opusă – „spaţiul public”, exterior, lume; anulându-l pe unul, nu mai rămâne nimic nici din celălalt. S-a vorbit şi despre angoasa, plictiseala, depresia ce se pot instala pe fondul inactivităţii, al anulării socializării etc. etc. Nu mai ai unde arunca un ac în grămada de vorbe deja rostite.

Cartea lui Shane O’Mara ne face să aruncăm însă o privire în fondul problemei – rămas până acum nechestionat. Altfel spus, nimeni nu s-a întreabat de ce îi este omului atât de greu să stea locului. Sigur, răspunsuri – teologice, filosofice, poetice s-au tot dat în decursul timpului – dar, poate cu excepţia celor poetice, celelalte au prezumat, în marea lor parte, o conotaţie negativă a deplasării, a nevoii de ieşire, de călătorie, de hoinăreală. „Vagabondajul” a fost până nu de mult o infracţiune. Teologia creştină ţine la mare cinste rămânerea pe loc, sedentarismul (pentru călugăr – una dintre cele mai mari ispite este declanşată de către Demonul Amiezii care-l stârneşte să-şi părăsească chilia, să hoinărească de colo colo sau chiar să revină „în lume”). Trăim într-o cultură a sedentarismului – bazată pe o reglementare strictă a tendinţelor noastre „nomade” (după părerea antropologilor – originare, primare, fapt dovedit şi de persistenţa lor în cadrul triburilor aşa-numit... primitive). Nomadul din noi este torturat prin instrumentele teribilei temniţe sedentare: prin educaţia primită de la cele mai mici vârste până la cele mai mari, constând în reprimarea drastică a imboldului de părăsire a unui spaţiu strict circumscris, prin circumcizia tendinţei exploratorii, atât fizice cât şi mentale. Ţinuţi şapte-opt ore la şcoală, în bancă, în şezut, elevii sunt învăţaţi să deprindă şi să iubească poziţia scaunului. Apoi la „locul de muncă” –  individului adult i se extirpă, într-un dresaj mutilant de lungă durată, lumina zilei. Dependenţa de ecrane din zilele noastre – îl obligă apoi la o poziţie imobilă, dându-i la schimb un surogat al călătoriei virtuale (iluzia „navigării”), imobilismul fiindu-i întărit şi prin perfidele „planuri de vacanţă” – care distrug din start însuşi miezul şi miza călătoriei: imprevizibilul, aventura, exoticul, descoperirea...

Mersul este, după O’Mara, strâns legat de creier şi de dezvoltarea creierului. Exemplul adus este elocvent: ascidia – o vietate marină simplă are, în stare larvară, un mic creier, o măduvă a spinării şi un ochi necesare pentru a-şi procura hrana; de îndată ce trece, în stadiul adult, la poziţia sesilă, ascidia îşi devorează creierul, măduva şi ochiul, nemaiavând nevoie de ele, căci se transformă într-un stomac de sine stătător, care ingurgitează ce-i vine în preajmă; la polul opus, anumite specii de meduză urmează un parcurs invers, trecând de la o stare sesilă, în stadiu larvar, la una mobilă, în stadiu adult, dezvoltând pe cale de consecinţă o reţea complicată de nervi care le permite să-şi urmărească şi să-şi prindă prada. Toată lumea vie confirmă teza lui O’Mara: cu cât o fiinţă este mai inteligentă, cu atât mersul, deplasarea şi imboldul spre mişcare sunt mai pronunţate.

Înzestrat cu două trăsături unice: gândirea şi mersul biped, omul adevereşte, prin supremaţia sa în „ierarhia” terestră, aceeaşi idee. După O’Mara, mersul biped este rezultatul unei „mutaţii” cu consecinţe enorme pentru evoluţia omului. Bipedalismul nu este doar un mod particular de deplasare, ci un adevărat „vehicul” biologic, un „mecanism” organic de o incomparabilă fineţe şi complexitate. Bipedalismul asigură o deplasare rapidă şi de lungă durată, permiţându-i omului extinderea, într-o perioadă relativ scurtă, pe suprafaţa întregului pământ. Nici o altă fiinţă nu este bipedă decât în mod accidental – maimuţele se ridică în două picioare mai curând pentru poziţia de etalare a agresivităţii decât pentru deplasare; păsările sunt bipede, dar poziţia lor nu este verticală, ca la oameni. Cele două trăsături unice ale omului – mersul biped şi gândirea – sunt puse de savantul irlandez într-o legătură de cauzalitate – uimitoare deopotrivă prin simplitatea şi neaşteptatul ei.

Desigur, ştim că multe teorii antropologice asociază naşterea umanităţii cu Ieşirea din Africa – fenomenul migraţionist originar; altele pun pe seama staţiunii bipede, mai curând a consecinţelor ei – eliberarea braţelor – apariţia uneltelor, dar şi a posibilităţii de a gesticula, limbajul gesturilor fiind – după un Michael Corballis – primul limbaj al omului şi originea limbajului verbal; alţii cred că staţiunii bipede îi datorăm dezvoltarea aparatului fonator, trecerea de la vocalizare la verbalizare. Edward O. Wilson acordă şi el, în studii de-a dreptul excepţionale, un rol fundamental mersului, modului uman de deplasare, de tip colonizator, comparabil cu al unor insecte sociale (furnicile şi albinele). Cu toate acestea, relaţia dintre mers şi gândire continuă să fie ascunsă – iar în cartea lui, Shane O’Mara o repune, cu o pasiune evidentă, într-o puternică lumină.

Pe scurt, omul îşi datorează mintea mersului. Faptul a fost demonstrat prin multe şi minuţioase măsurători – citate cu acribie de autor. Mersul stimulează gândirea, sedentarismul o încetineşte; inactivitatea fizică – duce în cele din urmă la obnubilaţie. Se pare că există chiar anumite molecule produse în timpul mersului – implicate în neurogeneză (în acele zone ale creierului unde se pot produce noi neuroni). Cum spuneam mai sus, numai menţinerea corpului în poziţie verticală solicită o vigilenţă ascuţită, un control fin şi o foarte mare viteză de reacţie. Exerciţiul bipedalismului necesită însă şi o activare a propriocepţiei – acel al şaselea simţ  ce culege şi integrează informaţii provenite din interiorul trupului nostru: de la poziţia corpului nostru până la senzaţiile fine şi difuze transmise de organele noastre interne. Deşi orientarea vizuală este, în condiţii normale, importantă pentru mersul biped, totuşi acesta nu este dezactivat de cecitate – copiii născuţi orbi putând merge foarte bine – ceea ce arată că bipedalismul ţine de un sistem biologic distinct de celelalte. Autonomia ontogenetică a mersului biped dovedeşte, în plan filogenetic, anterioritatea lui faţă de alte achiziţii specific umane, de unde putem deduce, existenţa unui anumit determinism: mers biped – gândire – vorbire. Altfel spus, dat fiind că un copil „săbatic”, ţinut în afara contactului social, îşi dobândeşte de unul singur staţiunea verticală, dar nu şi limbajul verbal – arată că acesta din urmă survine cu mult mai târziu în evoluţia omului, pe fondul unui pre-existent, deja ancestral bipedalism.

Imaginea folosită de Schopenhauer pentru a reda ideea supremaţiei voinţei în raport cu intelectul – aceea a orbului puternic care cară în spate un schilod cu vedere – este cât se poate de potrivită şi în contextul de faţă. Ea are o largă bază biologică, ca şi intuiţile şi ideile filosofice constituite într-o venerabilă tradiţie a distincţiei (sau chiar a separării) corpului de suflet (minte, gândire). Imboldul de a merge ţine de instinctele „oarbe” ale corpului nostru, cele care produc – printr-un salt calitativ sau prin evoluţie, prin selecţie naturală – vederea şi, mai departe, lumina minţii.

Noi simţim, fie şi într-un mod difuz, că mersul este condiţia umanităţii noastre şi de aceea cea mai mare pedeapsă pe lângă condamnarea la moarte (unii cred chiar că e la fel de crudă) este privarea de libertate (de mişcare). Un paradis închis este iadul însuşi căci – fiindu-i interzis să urce –  Adam a preferat să cadă decât să stea. Orbului nomad îi datorăm vederea noastră şi lumina minţii noastre – chiar dacă el nu o ştie, rămânând cu totul indiferent la justificările „intelectuale” ale staţionarismului, ca şi la autoiluzionările „călătoriilor virtuale”. Corpul are o nevoie – fizică şi oarbă – de mişcare, ca de o hrană care – printr-un metabolism rămas în mare parte misterios – produce, ca epifenomen, o „entitate” meta-fizică şi văzătoare: conştiinţa.

Drept urmare, O’Mara militează pentru crearea unor oraşe prietenoase cu mersul pe jos, un compromis agreabil al culturii noastre sedentare cu tendinţele (inconştiente şi irepresibile) ale nomadismului originar. Din (ne)fericire, nu avem cum să redevenim nomazi decât cu costuri enorme pentru civilizaţia umană, prea mare şi prea prinsă de propriile-i reţele pentru a mai putea visa la o viaţă pastorală. Trăim în megalopolisuri şi vom trăi – tot mai mulţi dintre noi – în ele. Problema este cum putem reuşi să acomodăm metropola cu nevoile noastre de mişcare, în aşa fel încât să-i putem da zeului nomad ambrozia binefăcătoare a plimbărilor.

Lucrarea lui O’Mara reuşeşte să ne lămurească şi privitor la o enigmă a creativităţii. De ce „erudiţii”, „şoarecii de bibliotecă” sunt – în ciuda vastei lor culturi – sterili şi plictisitori, în vreme ce – nedreptate strigătoare la cer! – din rândul hoinarilor, fie ei şi semidocţi, provin marii creatori ai omenirii? Răspunsul este simplu de ghicit: sedentarismul le inhibă primilor activitatea cerebrală, în vreme ce flaneurii îşi stimulează, prin deambulare, rezolvarea ingenioasă a problemelor – dublet mental al călătoriei: unirea dintre două puncte aflate la distanţă unul de celălalt, asocierea unor „locuri” ideatice îndepărtate într-o perspectivă comună. Desigur, când erudiţia se îmbină cu peregrinarea (cum se întâmpla de pildă în şcoala peripatetică), rezultatele sunt maxime.

Poate că un aspect insuficient explorat de O’Mara este legătura dintre rolul de etalare a bipedismului la maimuţe şi mersul uman. E limpede că staţiunea verticală şi mersul biped şi-au păstrat, la oameni, în mare parte şi funcţia de etalare (a agresivităţii, a puterii): defilările armatelor şi, în contrapondere, manifestaţiile de protest ale cetăţenilor, atitudinea explicativă a profesorului aflat în picioare în faţa unei clase de elevi – aşezaţi, submisiv, în bănci; identic, poziţia oratorului la o conferinţă publică, dar şi aparent „banalele” plimbări de cuplu sau amicale prin parc – prin care le sunt arătate celorlalţi „posesiunile” erotice şi alianţele sociale. Imensa şi insaţiabila agresivitate a fiinţei umane îşi găseşte poate o explicaţie aici: suntem urmaşii acelei specii de maimuţă care şi-a permanentizat starea de furie. Suntem poate vlăstarele unei maimuţe ultra-agresive, ale unui King-Kong primordial...

Dacă acceptăm această idee, ne va fi mai uşor să explicăm şi efectele – aproape miraculoase – constatate din antichitate, dar rămase neexplicate până azi, produse de mersul pe jos asupra stărilor depresive: tristeţe, melancolie, taedium vitae. Dacă depresia este, într-adevăr, o agresivitate anormală, convertită spre propriul eu, atunci plimbarea, mersul în două picioare are drept efect o descărcare „fiziologică” a agresivităţii inconştiente, aşa cum ştim că se întâmplă în urma oricărei exprimări a furiei. Obişnuiţi să atribuim, metonimic, efectul – liniştirea – întregului parcurs, refuzăm să vedem că cele mai visătoare şi liniştite plimbări sunt făcute de mareşali fără portofoliu...

Acest text a apărut în numărul curent al revistei România literară.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările