Pădurea gândurilor rele

În acel an de demult, primăvara nu a mai ajuns până la sfârşit. Iarna iernilor, din profeţiile îngheţate şi înfricoşate ale barzilor, i-a luat locul pe neaşteptate. A fost întoarcerea Regelului-Lup.

Dincolo de orizonturile albastre şi gri, uitat de lumea care îl cunoscuse cândva, acesta devenise un personaj de legendă. Răbdător precum cineva care îşi ştia menirea, aştepta momentul în care să îşi revendice ţinuturile.

Când cerul a devenit roşu şi zăpada s-a aşternut fulgerător peste lume, doar doi oameni au înţeles ce se întâmplă. Fiecare din colţul lui de lume, au ridicat ochii către cer.

Colţii albaştri ai Regelui-Lup se vedeau deasupra Lunii, care era albă ca o pâine făcută din zăpadă de argint.

— Da, acesta este momentul în care lumea noastră ajunge la un sfârşit, spuse primul dintre ei.

— Da, acesta este momentul în care culorile se vor amesteca, din nou, îi răspunse celălalt.

Primul era un druid, ultimul dintre ei cu părul roşu. Locuia de mult timp singur, pe o mică insulă dintr-un lac, în străfundurile unei păduri întunecoase, unde puţini îndrăzneau să intre.

— Pădurea gândurilor rele, nici eu nu aş îndrăzni să vin până acolo, se auzi vocea de la celălalt capăt al lumii. Talgerul lumii pe care l-ai primit în grijă este mai greu decât al meu.

— Vom lua de la capăt lupta, iar la capătul ei nu se ştie ce ne aşteaptă, de data aceasta. Merg să aprind focul fără fum pe Muntele sacru şi te aştept acolo.

Se ridică fără grabă, căutându-şi încrederea în fiecare pas. În pereţii casei de piatră avea încrustate pietre preţioase, care luminau zi şi noapte, iar în locul focului rune care erau mereu calde. Le adună pe toate, cu multă grijă, şi le puse în toiagul care redevenea, astfel, Sceptrul cunoaşterii. Aveau fiecare locul său, se aşezau singure, ca nişte elevi ascultători.

Era momentul în care amintirile i se căţărau pe piele, gata să îl sufoce. Era ultimul din neamul său care mai ştia meşteşugul prinderii lupilor. Fuseseră mulţi, toţi pricepuţi şi curajoşi. Şi lupii fuseseră mulţi, cu mult mai mulţi.

De la malul insulei până în pădure se ridicase o alee de alge şi de nuferi. La capătul ei se vedeau două lumini verzui.

— Mulţumesc, prietenă dragă, spuse bucuros.

— Fratele meu cerb va avea grijă de tine. Şi tu vei reuşi să aprinzi lumina. Iar de acolo vom lua de la capăt lupta. Merg să caut sabia în cascadă şi voi pleca şi eu.

Cerbul cu două smaralde în loc de ochi îşi lipi obrazul de cel al druidului, iar acesta îi puse la gât o cunună de nuferi.

— Florile lunii şi albul zăpezii din care te-ai născut să ne apere drumul.

Prinţesa cavaler domnea peste o cetate cu ziduri de marmură, unde toate ferestrele era tăiate din cleştar. Fusese construită de druizii cu părul argintiu, refugiaţi aici înainte că ultimii lupi să fie înfrânţi şi transformaţi în copaci. Primise sabia de argint la vârsta când ar fi trebuit să încerce rochii de bal.  Dinastia ducilor care stăpâneau acel ţinut dintotdeauna se oprise la ea. Cascada sub care se odihnea, între bătălii, sabia se deschisese doar în faţa ei. Războinicii cetăţii i-au jurat credinţă şi au înţeles că lupta ei urma să fie mai grea decât toate războaiele pe care le duseseră ei vreodată.

Nimeni nu ieşea din vorba prinţesei. Când lupii apăreau undeva, de la palat până la cascadă se aşternea un covor de ţesături fine şi de zale, aşternute de femeile şi de bărbaţii din cetate. Prinţesa le privea inimile şi îşi găsea forţa de a duce o nouă luptă.

Se întorcea obosită, cu sabia strălucind amar de sângele lupilor. Pe mâner era un semn pentru fiecare druid cu părul roşu care rămânea pe câmpul de luptă. Era multe, şi cu fiecare dintre ele sabia devenea mai grea.

Apa cascadei o curăţa, aşa cum şi lumea îşi regăsea prospeţimea după ce lupii erau înfrânţi.

Ultima bătălie ar fi putut să fie şi cea de pe urmă. Druizii au luptat eroic, reuşind să prindă toţi lupii. Dar în luptă au pierit şi ei,  colţii otrăviţi i-au îmbolnăvit. Ultimul dintre ei a creat din toiegele lor un sceptru al cunoaşterii, cu care a transformat lupii în copaci.

Pădurea gândurilor rele, unde nimeni nu se aventura. Locuia de atunci în mijlocul ei, temnicer al unei lumi care se putea întoarce, dacă Regele Lup i-ar fi învins.

— Ar fi putut să nu se întâmple asta niciodată. Dacă lumea ar fi înţeles povestea lupilor, Regele lor nu ar fi găsit vreodată drumul înapoi.

Grifonul prinţesei veni şi i se aşeză la picioare. În loc de ochi avea două safire, iar pe aripi sclipeau topaze şi agate.

— Nu avem mult de mers până la munte, doar jumătate de lume, dar trebuie să ajungem înainte că luna să lumineze din nou colţii Regelui.

Lupta cu Regele lup a fost ultima pentru ei. Victoria o câştigaseră pentru oameni. Iar pentru ei urmă odihna.

— Moştenirea noastră va fi acest munte. Iar cine va trece pe aici cu inima curată, va înţelege cum să păstreze lumea ferită de lupi.

Druidul cu părul roşu privi în ochii cerbului şi se sprijini în sceptru. Leul înaripat veni şi i se aşeză alături.

— Aici se încheie drumul nostru. De acum nimeni nu va mai păzi Pădurea gândurilor rele. Lupi nu mai sunt, dar oamenii îi vor aduce înapoi, dacă ne vor uita povestea.

Vocea prinţesei părea că se aude de pretutindeni. Sabia din mâinile sale era grea şi plină de sânge.  De această dată nu mai avea de ce să o spele.

— Sunt gata, înţeleptule.  Să ne oprim, aici este un loc bun. Dacă vom urca până în vârful muntelui, oamenilor le va fi greu să urce.

Druidul îi zâmbi din tot sufletul. Nu va mai fi niciodată singur. Nici obosit.

— Prinţesa mea. Ai dreptate.

Cuprinse toiagul în palme şi îl înfipse în pământ,  cu multă grijă. Acesta părea să ştie drumul , se rotea încetişor, iar pe măsură ce intra în pământ, druidul devenea scoarţă şi ramuri de copac. Rădăcinile care s-au format din toiag îl înconjurau,   iar la sfârşit a rămas un stejar puternic şi bogat.

— Prieten vechi, îţi mulţumesc şi vin să îţi fiu alături.

Prinţesa cavaler a înfipt sabia în faţa stejarului  şi s-a aşezat lângă rădăcina sa. Şi- a plecat capul pe copac şi mâna dreapta i-a  rămas pe mânerul armei. Liniştea din sufletul său s-a transformat într-un izvor cu apă cristalină, care curgea din stejar şi ajungea pânăla baza muntelui.

Cerbul născut din zăpadă şi leul înaripat au rămas lângă ei, de o parte  şi de alta a copacului. Singurătatea lor i-a transformat în stânci, cărora le sclipesc nestematele din ochi în ultima zi de vară a anului.

În semn de respect, muntele sacru s-a scufundat pe jumătate în pământ. Este, de atunci, cel mai mic munte din partea sa de lume. Dar, astfel, oamenii pot vedea de la distanţă izvorul fermecat. Iar cine a băut din apa sa şi a stat la umbra stejarului, nu a mai chemat niciodată lupii.