Parfumul lucruşoarelor primite

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pictura

Unul dintre personajele mele preferate este Ismail Bina Emeni, pe care îl pomenesc şi în romanul Paturi oculte. El apare adeseori prin documentele din vremea lui Brâncoveanu, dar pentru că mi-a plăcut numele, în scrierile mele e nemuritor prin diferite feţe sau prin urmaşi.

Să vă spun cum m-am întâlnit cu acest personaj! Pe o listă de cadouri, publicată prin mai multe cărţi de istorie, am dat nu chiar de el, ci de un vistier al său. Vă imaginaţi! - omul era atât de important încât nu pleca niciodată de-acasă fără un servitor, care ducea cufăraşul cu bani şi cu lucruşoare de preţ, acesta având grijă să noteze cheltuielile ori cadourile. El era omul de legătură cu nenorociţii din Valahia, care îl aşteptau pe Bina ca pe un fel de baştan, musaip venit de la Stambul, prin care se deschideau toate porţile spre cancelariile sultanului.

Dar bineînţeles, Bina nu venea direct la palat, ci trăgea la hanul turcesc (beilic), aflat nu departe de magazinul Unirea de azi, o clădire păzită, un loc al desfătărilor, ca să nu zic al dezmăţului. De aici, dintre perne de mătase, dintre femeile care se înghesuiau cu el pe acelaşi divan, Ismail Bina îşi trimitea servitorul, acel haznatar (casier) şi la urma urmelor reprezentant de nădejde. Tocmai de-aia, pe o listă de cadouri, păstrată în cancelaria lui Brâncoveanu, apare pe prima poziţie, fără nume desigur, ci doar cu misia, care făcea ea însăşi toţi banii. O mână cuminte de scrib, cu veleităţi de romancier, a notat la finele secolului al 17-lea, că din visteria Valahiei  au fost scoşi 87 de lei special pentru haznatarul lui Ismail Bina.

Dar, normal, casierul n-a venit singur, ci însoţit de câţiva oficiali din stafful lui Bina, fiecare omenit cu câte ceva: astfel, aga Tutungi a primit o blană de linx, un postav bun, ca să-şi facă din el o hăinuţă, ceva, un ceas de aur şi desigur nişte bani, cum se dau şi astăzi, o diurnă am spune, anume 29 lei şi 60 de bani. Tot dintre servitorii lui Bina mai făcea parte şi Kipru, băgat în seamă cu 20 de lei şi o tabacheră de fildeş, plină cu tabac de calitatea I.

Deci: îi şi vedem pe cei trei, cu nasul pe sus, primiţi în salon, aşezaţi la taifas, cu narghilele subţiri, cu chiseaua de şerbet, cu ceşcuţe proptite în suport de argint, primindu-şi cadourile, zâmbind mulţumiţi.

 Nu poţi să nu te întrebi ce primise Bina, dacă astea erau doar daruri de servitori!

Totul era pregătit cu multă vreme înainte, iar după ce aceşti trei reprezentaţi au urcat în trăsură, în urma lor au huruit roţile, au bocănit potcoavele cailor. Pe lângă bunătăţi culinare, parfumuri şi nişte afion, dosit cu meşteşug într-o pară de lemn, Bina a primit şi un cufăr, o mică lădiţă cu lucruşoare. Desigur, şi ambalajul costase ceva, căci era un cufăraş fandosit, pictat şi pe alocuri îmbrăcat în foiţă de argint.

Bina stătea tolănit, între perne, iar o slugă a deschis capacul artistic, perindând pe sub nasul turcului câteva lucruşoare care aveau să-i aline greieraşii din sânge şi să-i facă drumul mai plăcut, înapoi, spre Stambul - o blană mare de samur, o blană de linx şi două citarele (nişte pânzeturi dungate, de făcut anteriu). Iar într-o pungă brodată cu fir de mătase, dormeau 30 de galbeni austrieci.

Altădată, a primit un cal gătit, cu harnaşament adică, dar şi bijuterii, în special inele cu pietre, ceasuri de buzunar, poleite cu aur, cutiuţe cu prafuri, elixire închise în fiole de sticlă, din cea de Târgovişte, albastră, foarte căutată prin oraşele din Balcani.

Iar între toate darurile primite de-a lungul timpului, pe locul întâi au rămas multă vreme două lucruşoare  plăcute: o călimară şi-o pană.

 Iar aici trebuie, în sfârşit, să vă spun că drumurile dese la Bucureşti nu erau întotdeauna cu treabă de la sultan, ci Ismail Bina avea o iubită. De unde la Stambul nu era decât un funcţionar de palat, un nene cu o droaie de copii şi patru neveste, la Bucureşti devenea un bărbat adorat de o femeie care până atunci nu apăruse nici în visele lui, singura persoană pe care Ismail Bina putea s-o asculte până când îşi termina fraza. De fapt, puţine cuvinte spunea Ismail Bina în faţa acestei femei, care îi ghicea gândurile şi ştia cu anticipaţie toate întrebările lui. Cum altădată grecii se duceau la Delfi să primească un sfat competent, tot aşa, Ismail Bina venea în Valahia s-o ascult pe ea. 

Iar într-una din călătoriile lui, printre multele cadouri primite de la Palat s-a numărat şi un recipient auriu, o călimară căpăcită, acoperită cu dantelă de tablă. Bina nu ştia să scrie şi nu vedea la ce-ar folosi călimara, dar obiectul în sine l-a fermecat, iar iubita lui, care ştia tot ce mişcă în lume, a scos din păr o agrafă, împodobită cu trei pene de piţigoi. Şi după ce-a ascuţit una a luat pe vârf puţintică cerneală şi, fără să-l privească măcar, a desenat, cu degetele ei ca nişte tulpini de zambilă, o crenguţă foarte întortocheată, pe care trei păsări mici păreau să se pregătească de zbor. Acesta este numele tău, i-a spus ea, punând în mişcare o cohortă din mici gândaci care se foiau deja prin sângele lui.

Pentru Ismail Bina - să-şi vadă numele a fost întâmplarea vieţii, iar după ce a învăţat el însuşi să deseneze cele trei păsări, nu s-a mai putut despărţi de acea călimară, pe care o purta într-un compartiment dichisit al şalului de atlaz, înfăşurat peste burtă, cu multă artă  Oriunde mergea scotea călimara şi îşi lăsa semnătura pe un perete, pe un şervet, pe o hârtie de cancelarie. Călimara asta şi mica pană erau averile lui. De câte ori privea spre ele vedea şi aburii parfumaţi de pe străzile Bucureştiului, dar şi umbra acele incomparabile fete, al cărei nume, observaţi, nici măcar nu l-am scris, băgându-vă pur şi simplu în minte doar numele lui Ismail Bina  Emeni - acţiune pe care o detest din tot sufletul. Cam din cauza asta mor culturile, se duc ţările şi pier limbile. Dar cum a fost doar un accident narativ, mă gândesc că poate mă veţi ierta, sau veţi uita până miercuri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite