Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Patriotismul altfel

0
18 Jul 2019 11:30:22
Andrei Pleşu

Pentru foarte mulţi, de pretutindeni, patriotismul e un exerciţiu de retorică. Despre ţară se vorbeşte „frumos“, „înaripat“, „înlăcrimat“, „eroic“, şi cu dor, şi cu jale, gata şi de sacrificiu, şi de festivităţi, şi de suficienţă făloasă, şi de victimizare „istorică“.

Articol preluat din Dilema Veche

Ornamentica „neamului“ (cuvînt, vai, de origine maghiară...), a „pămîntului strămoşesc“ stîrneşte, inevitabil, şi reacţia inversă, a „distanţei“ superioare, a antinaţionalismului „umanist“, a deziluziei faţă de „netrebnicia“ autohtonă (explicabilă fie ca „ghinion“ geopolitic, fie ca străveche volatilitate morală, rezultat al nevoii de supravieţuire, devenită relativism cosmic...). Adesea, cele două discursuri se întrepătrund. „Insulă a latinităţii“, „punte între Est şi Vest“, „poartă şi pavăză a creştinătăţii“, „ţara lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncuşi, Eminescu, Ilie Năstase şi Nadia Comăneci“, dar şi „ca la noi la nimenea“, uneori „mi-e ruşine că sînt român“ (Eminescu), „ţară de secături“ (O. Goga) ş.a.m.d. (Caragiale, Cioran etc.)

Asemenea excese se regăsesc, e drept, şi la alţii, dar, dincolo de toate, scot din discuţie dimensiunea mai adîncă şi mai realistă a patriotismului adevărat. E ceea ce am simţit citind, de curînd, amintirile din război (1941-1944) ale lui Nicu Negrici, apărute la Editura Humanitas, în îngrijirea lui Eugen Negrici, fiul autorului. Nicu Negrici a participat, în al Doilea Război Mondial, ca slujitor al Armatei Regale, atît la campania de est (Cotul Donului), cît şi la cea de vest (Oarba de Mureş, unde a fost grav rănit). E vorba de însemnările de front ale unui ostaş (locotenent, căpitan, apoi maior şi, într-un tîrziu, colonel), înclinat să scrie nu pentru a-şi pune în valoare virtuţile militare, nu pentru a glorifica vitejia combatanţilor români, ci pentru a povesti cum arăta viaţa zilnică a unei armate aflate în luptă prin decizia autorităţii statale a momentului. E vorba de suferinţă, curaj, incertitudine, teamă, foame, dor de-acasă, ofiţeri cumsecade sau severi, soldaţi devotaţi, epuizaţi, chinuiţi trupeşte şi sufleteşte, dar loiali, întîmplări sfîşietoare sau pline haz, solidarităţi dincolo de hotarele de clasă, ba chiar de cele etnice. La sfîrşitul lecturii, patriotismul nu mai apare ca o simplă „motivaţie nobilă“, ca o epopee a sacrificiului, ca o atletică vitejie de campanie. Ci, mai curînd, ca putere de a îndura mizeria cotidiană a unei situaţii-limită şi de a rămîne întreg, dincolo şi deasupra mizeriei. De dragul cui? De dragul celor de-acasă, de dragul onoarei şi al datoriei, de dragul normalităţii pierdute. A fi patriot înseamnă, prin urmare, a-ţi păstra chipul, a nu face de rîs locul în care te-ai născut, a asuma determinările spaţiului şi ale timpului care ţi-au fost date. Fără bătăi în piept, fără discursuri rentabile, fără dispreţ pentru cei din alte zodii, fără a-ţi valorifica apartenenţa şi destinul drept merite personale. Nu e destul să le întruchipezi. Trebuie să le ilustrezi, să le exprimi cu fermitate, dar şi cu decenţă. Fără patos, fără conotaţii „excepţionaliste“, fără încrîncenare de paradă.

În această privinţă, Nicu Negrici este un model, despre care ar trebui să vorbim mai des şi mai apăsat. Absolvent strălucit al Academiei Militare din Bucureşti şi al Şcolii de Ofiţeri de Infanterie de la Sibiu, a trebuit să-şi investească viaţa şi înzestrările într-unul din marile conflicte ale veacului, fapt răsplătit de „patrioticul“ stat român cu excluderea din armată în 1952. „Supravieţuirea“ a devenit, astfel, în regimul de „democraţie populară“, altceva decît era în tranşee. Tot un soi de patriotism, adică, aşa cum spuneam, un fel de a îndura mizeria locului şi a vremurilor, rămînînd, totuşi, întreg şi funcţional. Nu pretind că „celălalt“ patriotism trebuie, din principiu, evacuat, cînd conjuncturile îl impun sau, măcar, îl justifică. Susţin doar că, dincolo de răfuielile acute ale istoriei regionale sau globale, dincolo de obligaţii cetăţeneşti subînţelese, a fi patriot înseamnă, esenţialmente, a reuşi să-ţi trăieşti cu demnitate condiţia nativă, să-ţi onorezi umanitatea, identitatea şi darurile cu care te-ai născut. O astfel de reuşită va aduce ţării tale beneficii mult mai importante şi mai durabile decît cele livrate, volubil, de „zbierătorii şi dibacii“ dintotdeauna.

Cît despre contradicţia dintre patriotism şi xenofobie, să-mi fie îngăduit să semnalez una dintre paginile care m-au tulburat cel mai mult din cartea lui Nicu Negrici. Un plutonier-major (Florică Matei) are ideea să i adune, într-o căruţă, pe toţi cei căzuţi – amici sau inamici – într-un fost sector de luptă. Voia să-i ducă la groapă într-un cimitir din satul cel mai apropiat. Nicu Negrici priveşte cadavrele îngrămădite unul peste altul, „îmbrăţişaţi şi pe veci înfrînţi de moarte“: români, ruşi, unguri, nemţi, evrei, tătari, cîte un ţigan (pe-atunci nu existau „romi“...), un italian, un turc etc., şi se întreabă: „În numele cărui zeu tiranic, în numele cărei zeiţe crude sau religii barbare v-aţi ucis unul pe altul, ca să mergeţi totuşi, atît de senini, spre groapa comună? (...)“. Un altfel de patriotism decît cel curent apare, cred, la orizont, în această întrebare: „patriotismul“ omenescului. Căci nu sîntem creaturile unui originar impuls al segregării. Patriotismul tribal, al coeziunii locale, nu trebuie să anuleze „patriotismul“ comunităţii umane, atotcuprinzător, legitim prin obîrşia lui naturală şi supranaturală.

Îi sînt dator lui Nicu Negrici pentru gestul lui şi pentru talentul lui (volumul cuprinde şi o antologie de versuri, deloc neglijabile). Îi mulţumesc lui Eugen Negrici pentru a fi deschis o îmbogăţitoare arhivă de familie. Şi mulţumesc Editurii Humanitas pentru recuperarea unor pagini de istorie naţională, din care pare să-şi fi făcut un program deloc „elitist“ (cum tot bombăne unii şi alţii, pe bază de triste şi intraductibile frustrări private). Amintesc, rapid, Memoriile căpitanului Dumitru Păsat. 1941-1945, Raul Dona, Jurnalul unui medic militar. 1917-1918, Gerhard Velburg, În spatele frontului. Însemnările unui soldat german în România ocupată sau Costin Petrescu, Însemnările unui pictor refugiat. La Iaşi, în timpul războiului. Şi, din cîte înţeleg, vor urma şi altele...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro