Patru lucrări despre Antonio Gramsci în colecţia Biblioteca gramsciană

Editura Meridiane Publishing din Iaşi aduce în atenţia publicului opera teoretică a lui Antonio Grasmsci, tradusă în limba română prin grija doamnei Ioana Cristea Drăgulin şi a profesorului Sabin Drăgulin.

Primul volum apărut în perioada postdecembristă a fost publicat în anul 2015 şi s-a intitulat Scrieri (1914-1926), ediţia fiind îngrijită de Guido Liguori şi Sabin Drăgulin, traducerea fiind realizată de Ioana Cristea Drăgulin, cu un cuvânt înainte de Guido Ligori. Postfaţa a fost scrisă de Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin. Vorbim de o serie de articole care nu au mai fost traduse în limba română, fiind scrise şi publicate în revistele vremii înainte de arestarea teoreticianului sard de către autorităţile fasciste (1926). Volumul a fost lansat la Bucureşti în perioada târgului Internaţional Gaudeamus 2015.

Una din temele preferate ale lui Gramsci este cultura. Când vorbeşte despre cultură, Gramsci afirmă că înseamnă organizare, disciplina propriului eu interior, luarea în posesie a propriei personalităţi, este cucerirea conştiiinţei superioare. Prin urmare, fiecare revoluţie a fost precedată de o muncă intensă a criticilor, de penetrare culturală şi schimb al ideilor prin intermediul grupurilor culturale. Aşa cum revoluţia a fost pregatită în Franţa de cultura iluministă, acelaşi fenomen se repetă în anii '20 ai secolului trecut pentru socialism, care critică capitalismul şi încearcă să formeze o conştiinţă unitară a proletariatului. După Gramsci, revoluţia franceză nu a prevăzut apariţia sistemului capitalist, ci a dorit doar să impună drepturile omului, modelând civilizaţia burgheză. Astfel, liberalismul creează statul etic care se află mai presus de competiţia dintre clase şi de realităţile economice.

Referindu-se la modele de dezvoltare ale statelor, gânditorul sard e de părere că statul german e opusul statului englez, cu toate că rezultatul politicilor este similar. Gramsci arată că parlamentul în Germania nu are atribuţiile din Anglia. Astfel, Kaiserul nu poate admite infaibilitatea puterii executive, iar ministrul poate fi înlocuit oricând prin voinţă imperială. Prin faptul ca socialiştii germani au fost de acord cu aprobarea unui buget de miliarde în 1913, care nu provenea din impozitarea contribuabililor, ci dintr-o expropriere a celor avuţi, s-a considerat că se aplică experimentul socialismului de stat şi anume că toate cheltuielile militare să fie plătite de către capitalişti, deoarece banii erau alocaţi burgheziei, adică partidului militar prusac. Astfel, modelele german şi englez sunt luate în considerare de partidele din Italia, deoarece liberalii şi naţionaliştii doresc să creeze în Peninsulă o construcţie similară, polemica dezvoltându-se în jurul creării statului etic. Totuşi, Italiei, menţionează Gramsci, i-au lipsit perioadele din Germania şi Anglia. Prin urmare, sacrificiul proletariatului este susţinut atât de liberali, cât şi de naţionalişti, pentru a permite ca bogăţia să se multiplice. În aceste considiţii, ordinea se poate realiza doar dacă socialiştii nu se opun sau nu împiedică instaurarea sa. Dezordinea din Italia reprezintă câmpul de luptă pentru socialişti, deoarece guvernul sufocă aspiraţiile maselor. În ţările unde există o ordine, probabilitatea izbucnirii unei revoluţii este minimă fiind destul de greu să fie înlocuită cu una nouă. Ca urmare, socialiştii nu trebuie să realizeze aceasta, ci trebuie să creeze una pentru sine care să elimine privilegiile, unde bogăţia să nu fie un instrument de înrobire, iar şcoala să-i educe pe toţi cei care se nasc fără să fie considerat un premiu. Aceasta este ordinea socialistă pe care Gramsci intenţiona să o aplice şi în Italia.

Atunci când analizează Revoluţia din Octombrie, Gramsci e de părere că aceasta a ignorat iacobinismul, deoarece s-a luptat cu autocraţia fără să-şi propună cucerirea majorităţii prin violenţă. Iacobinismul este un fenomen esenţialmente burghez, deoarece burghezia este cea care a declanşat revoluţia în Franţa fără să imagineze un program universal, ci a servit interesele propriei clase. Violenţa în cadrul revoluţiilor burgheze are ca scop distrugerea vechii ordini şi impunerea alteia noi, nu doar castei dominante, ci şi poporului cu scopul de a-l domina. Teoreticianul sard subliniază faptul că este vorba de un regim autoritar care a înlocuit un alt regim autoritar. În schimb, revoluţia rusă a distrus autoritarismul şi a extins sufragiul universal la femei. Prin urmare, revoluţionarii socialişti nu pot fi iacobini, ci au îndeplinit rolul de controlori ai burgheziei.

Pentru gînditorul sard, organizarea politică a catolicilor italieni au bulversat burghezia, deoarece dominaţia statului de către liberali a fost puternic contestată. Probabilitatea ca partidul catolic, aflat în mâinile unor persoane abile, să iasă victorios în lupta cu burghezia laică, liberală, conservatoare, corupte, nu este exclusă. Gramsci îşi imaginează apariţia fascismului în Italia, precizând că pentru nevoile sale interne, din cauza conflictelor de interese individuale şi de grup, burghezia o să intre în criză constituţională, afectând statul.

În articolul intitulat Ţara Pulcinelei, care semnifică o mască a unui personaj faimos din comediile susţinute în teatrele din Neapole, ce are comportamentul unui servitor dornic de parvenire, predispus să slujească oricărui stăpân, (p. 122), viitorul lider comunist atacă ziarele guvernamentale. Critica porneşte de la raportul ministerului de interne privind dispoziţiile date biroului de cenzură. Gramsci face lumină arătând că regimul arbitrar va continua, statul italian fiind statul Pulcinelei, care are un comportament iresponsabil. În Ţara Pulcinelei, autocraţii se multiplică din generaţie în generaţie, fiind un trib de secretari şi subsecretari de stat deţinând un amalgam de puteri autocrate, care dau circulare şi decrete în funcţie de propria voinţă pentru a asigura o bătrâneţe liniştită tuturor şomerilor jurnalismului şi ai birocraţiei, cu singurul scop de a-şi perpetua propria dominaţie. Aceştia sunt servitorii puterii executive care au devenit stat în stat. Astfel, după Gramsci, Italia traversează faza de disoluţie a statului capitalist, intervenind în sfera privată, cauzând confuzie. Aici, nimeni nu conduce, deoarece nu există responsabilitate, dezordinea este o constantă, cenzura şi starea de asediu fiind permanente. În aceste condiţii, Gramsci se întreabă dacă mai există legi, stat. Acesta din urmă a apărut deoarece a avut misiunea să distribuie bogăţia către capitalişti. Concurenţa pentru cucerirea puterii politice s-a suprimat în momentul în care legislativele au fost interzise, birocraţia s-a extins, militarismul a devenit mijlocul de acumulare şi conservare a profitului prin jefuirea economiilor statelor străine şi prin teroarea albă în interior. Monopolul a subordonat lumea intereselor egoiste unui mic număr de capitalişti anglo-saxoni, (p. 126). Prin urmare, afirmă Gramsci, schemele liberalismului sunt anulate, tezele marxiste şi comunismul fiind în desfăşurare. Teoreticianul sard dă un exemplu prin care arată că pentru a câştiga o sută de mii de lire este înfometat un oraş, pentru a câştiga un miliard sunt distruse vieţile a douăzeci de milioane de fiinţe umane şi averi de două trilioane. Capitalismul a culminat cu distrugerile războiului şi a determinat organizaţiile proletare să se organizeze pentru o credinţă: „comunismul instaurat prin intermediul consiliilor de stat ale muncitorilor şi ţăranilor, aşa cum a fost conceput de Karl Marx, triumfă asupra utopiei iacobine liberale”.

Gânditorul sard a fost primul secretar general al Partidului Comunist din Italia. Pentru acesta, revoluţia proletară doreşte să desfiinţeze proprietatea privată şi naţională şi îi constrânge pe indivizi să se identifice cu statul. De aceea,  revoluţia proletară este socială. Astfel, revoluţia rusă a fost pregătită cam de două mii de oameni ce au studiat în exil şi care cunoşteau ţarismul putând lupta cu el. Gramsci aduce ode lui Lenin pe care-l considera „cel mai mare om de stat din Europa, omul care reuşeste prin mintea sa vastă să domine toate energiile şi să ţină  în şah oamenii de stat ai rutinei burgheze” (p. 129). Bolşevicii au dat o formă statală experienţelor istorice şi sociale ale proletariatului, majoritatea poporului urmând să fie cucerită de modelul noului stat. Prin urmare, numai în regimul consiliilor se găsesc soluţiile, fiind organe ale democraţiei lucrătorilor, care trebuie să fie libere de antreprenori. Comisiile interne limitează puterea capitalismului în fabrică, deoarece arbitrează conflictele de muncă, impune disciplină, alege adunările de delegaţi. Analizând reflecţiile din tinereţe gramsciene, putem considera că era un vizionar propunând deschiderea unor secţii regionale în funcţie de mărimea atelierelor, unde comisia delegaţilor din fabrică trebuia să includă muncitori, angajaţi, aparat tehnic, iar comisia locală era alcătuită din delegaţi proveniţi din alte categorii de lucrători: chelneri, şoferi de taxi, vatmani, măturători...funcţionari (p. 135). Comitetele locale la rândul lor trebuiau să se organizeze în comisariate urbane, evident, controlate de Partidul Socialist şi de sindicate. Acest sistem al democraţiei populare trebuia să disciplineze masele să le dea o formă, să fie o şcoală politică şi administrativă. Fabricile ar avea delegaţi aleşi prin alegeri libere şi nu impuşi autoritar. Comuniştii italiani, spune Gramsci, ar trebui să preia din experienţa rusă. Cel mai mare defect al mişcării socialiste a fost identic cu cel al sindicatelor, deoarece au participat la activităţi în cadrul statului. Prin urmare, socialiştii au uitat de poziţia lor critică şi s-au lăsat dominaţi de stat. În schimb, comuniştii marxişti nu au abandonat lupta, fiind critici faţă de burghezie. Având capacitatea de a anticipa viitorul, Marx este considerat cel mai mare geniu politic contemporan (p. 141). Socialiştii au fost pasivi la iniţiativele capitaliste, deoarece, ca şi liberalii, au fost acaparaţi de instituţiile statului democratic. Instituţiile statului sunt organizate cu scopul de a asigura concurenţa. În schimb, statul socialist are sarcina de a suprima concurenţa, după eliminarea proprietăţii private, a claselor şi a economiilor naţionale, dar aceste deziderate nu pot fi puse în aplicare în cadrul democraţiei parlamentare. Cucerirea statului se realizează prin  asocierea clasei muncitoare, prin înlocuirea instituţiilor private şi publice ale statului democratic parlamentar, realizându-se astfel autonomia producătorului în fabrică. Muncitorul are impresia că statul proletar s-a construit printr-o alianţă a consiliilor muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor. Gramsci arată că nu s-a format o concepţie despre statul proletar şi propune construirea unei reţele de instituţii proletare care să disciplineze masele. Prin urmare, statul proletar are nevoie să fie pregătit prin activităţi propagandistice, acordarea de puteri proletariatului pentru a conduce fabricile, conştienţi de misiunea revoluţionară a comuniştilor.

În contradicţie cu socialiştii sunt anarhiştii fiind într-o luptă continuă. Anarhiştii consideră că statul este o sumă a principiilor autorităţii, însă socialiştii identifică în interiorul statului două aspecte: aparatul puterii politice şi sistemul de producţie şi de schimb. Gramsci e de părere că producţia şi schimbul preluate din mâinile capitalismului trebuie păstrate şi dezvoltate. Statul este aparatul de putere politică atâta timp cât vor exista clasele. Astfel, muncitorii sunt socialişti, nu anarhişti, deoarece nu pun accent pe raporturi de proprietate individuală. În schimb, partidul comunist respinge originile democratice şi parlamentare. Referindu-se la Partidul Socialist Italian, Gramsci consideră că acesta nu diferă de Partidul Laburist din Marea Britanie, fiind revoluţionar doar în declaraţii şi în program. Comuniştii trebuie să dea proletariatului italian acel partid capabil să organizeze statul proletar pentru a crea condiţiile apariţiei societăţii comuniste.

În articolul nesemnat, publicat în „L’Ordine Nouvo”, pe 2 ianuarie 1921, intitulat Poporul Maimuţelor, Antonio Gramsci atacă burghezia afirmând că fascismul este opera acesteia, deoarece mica burghezie a renunţat la producţie odată cu dezvoltarea marii industrii şi a capitalului financiar, iar parlamentul a fost organul corupt de control al burgheziei capitaliste şi al funcţionarilor publici pierzându-şi orice prestigiu în faţa maselor populare. Însă mica burghezie s-a subordonat puterii de stat prin intermediul corupţiei parlamentare, devenind antiparlamentară, corupând la rându-i mişcările revoluţionare împreună cu marea burghezie, având ca obiectiv apărarea proprietăţii industriale şi agricole. Această activitate a micii burghezii s-a transformat în fascism, cu complicitatea statului, servind capitalul şi proprietarii funciari. După ce au ruinat Parlamentul a distrus şi statul burghez, fasciştii au putut să-şi desfăşoare activitatea deoarece au avut sprijinul funcţionarilor din siguranţa publică şi a magistraţilor care şi-au consolidat astfel propriile poziţii politice. Fasciştii au organizat un sistem ierarhic de tip militar folosind forţa în vederea ajungerii la guvernare. Astfel, cel care este produsul grupurilor parlamentare şi se consideră şeful reacţiunii italiene este Benitto Mussolini. Fasciile de luptă s-au născut din spiritul micii burghezii, după încheierea Primului Război Mondial în organizaţiile veteranilor de război, care se opuneau socialiştilor şi militau înainte de război pentru intrarea Italiei în conflagraţie, reuşind să obţină sprijinul capitaliştilor care aveau nevoie de o Gardă Albă îndreptată împotriva mişcărilor proletariatului, ceea ce a condus la apariţia unui sistem de bande susţinute de aceştia, care şi-au arogat titlul de fascii. De aceea, zonele agricole au acumultat putere cu sprijinul financiar al capitaliştilor, fiind protejaţi de autorităţile civile şi militare ale statului. Proletariatul a fost supus unei ofensive nemiloase şi întregul aparat de luptă sindicală a fost înfrânt. Partidul Socialist a fost nevoit să colaboreze cu forţele politice capitaliste din Parlament. Prin urmare, Mussolini este tipul caracteristic al micului burghez italian care, neputând fi conducătorul proletariatului, a devenit dictatorul burgheziei. Viitorul Duce a cucerit guvernarea şi a menţinut-o prin represiune violentă cu ajutorul administraţiei. Tactica sa a constat în demontarea aparatului de stat, el nefiind decât o mască fizică. Profeţia lui Gramsci despre fascism şi Mussolini s-au adeverit. „Roma nu este la prima experienţă a unor scenarii prăfuite. I-a văzut pe Romulus, pe Caesar, aşa cum a văzut şi asfinţitul unui Romulus Augustus”, (p. 210).

A doua lucrare din cadrul colecţiei a fost scrisă Ioana Cristea Drǎgulin, fiind intitulată Crearea statului Italian în viziunea lui Antonio Gramsci. Volumul a fost publicat la editura Adenium, Iaşi, 2016, fiind lansat la Bucureşti în cadrul Târgului de carte Bookfest 2016. O recenzie a volumului a fost publicată de subsemnatul în revista „Polis”[1].

În anul 2015 Ioana Cristea Drǎgulin şi-a susţinut public teza de doctorat, devenind doctor în ştiinţe politice, la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, titlul tezei fiind Il Risorgimento în viziunea lui Antonio Gramsci. Un an mai târziu, doamna Drǎgulin a publicat o parte din teză la Editura Adenium din Iaşi. Lansarea cărţii, în vara acelui an, s-a realizat în perioada desfăşurării Târgului de carte Bookfest, de către profesorii Daniel Şandru, Sabin Drǎgulin şi Angelo Chielli (Universitatea „Aldo Moro” din Bari). Volumul este structurat pe trei capitole.

Doamna Drǎgulin, specialistǎ în opera gramscianǎ, cercetează demersul teoreticianului şi militantului Antonio Gramsci (a fost primul secretar general al Partidului Comunist din Italia) cu instrumentele ştiinţei politice, folosind un aparat critic şi conceptual modern. Autorul sard analizeazǎ perioada risorgimentalǎ şi identificǎ mecanismele care au stat la baza fondǎrii statului şi naţiunii italiene, criticând modul în care s-a realizat unificarea. Autorul sard investighează etapele procesului de unificare numit Risorgimento şi introduce conceptul de bloc istorico-cultural pentru a explica modalitatea prin care s-a realizat unitatea naţională. Aşa cum s-a arătat şi pe parcursul lucrării acest bloc a fost alcătuit din aristocraţia meridionalǎ şi burghezia industrialǎ piemontezǎ, fapt care a dus la excluderea ţǎranilor din procesul de unificare al Italiei. De aceea, procesul de unificare nu a fost un proces organic fiind creaţia geniului contelui de Cavour care, prin opera sa ministerialǎ, a creat statul italian.

Chestiunea meridionalǎ pune în luminǎ actualitatea societǎţii italiene, şi anume, raportul Nord-Sud. Autorul sard aratǎ faptul cǎ, dupǎ unificare, Nordul şi-a continuat procesul de  industrializare, burghezia capitalistǎ şi-a consolidat hegemonia, dar Sudul a fost obligat să cunoască o stare de subdezvoltare, apariţia statului naţional defavorizând spaţiul meridional. De aceea, Antonio Gramsci concluzionează cǎ Risorgimento-ul a eşuat, în acest fel, Sudul a rămas la stadiul de regiune agrarǎ şi sursă de materii prime pentru industria din Nord. Alianţa dintre moderaţii din nord şi latifundiarii din sud a condus la eliminarea elitelor feudale din Regatul celor douǎ Sicilii. În urma acestei alianţe s-a realizat şi permanentizat hegemonia Nordului asupra Sudului. Cauzele apariţiei fascismului în Italia, în viziunea lui Gramsci, se datoreazǎ eşecului proiectului de unificare teritorială, în contextul în care modelul liberal piemontez s-a impus cu forţa, prin măsuri administrative. Modalitatea menţinerii acestei hegemonii în plan politic a fost impunerea transformismului datorită imobilismului elitelor politice moderate care aveau mentalitǎţi conservatoare preferând să modernizeze statul prin intermediul unei revoluţii pasive sau revoluţii fără revoluţie.

Istoriografia meridională a criticat rezultatele procesului de unificare, însă Gramsci a fost cel care a surprins faptul cǎ forţele din interiorul Partidului Acţiunii (partidul revoluţionarilor italieni) nu au ştiut şi nu au vrut sǎ devinǎ revoluţionare eşuând astfel să devină hegemone, deoarece forţele modernizatoare au refuzat să se alieze cu masele rurale din spaţiul meridional, prin refuzul promovării reformei agrare. Eşecul, în opinia lui Gramsci, se datorează faptului că intelectualii au preferat să devină agenţi de influenţă ai politicienilor moderaţi. Pentru a răspunde acestei provocări autorul sard propune crearea unui nou tip de intelectuali cu orientǎri de stânga, aşa numiţii intelectuali organici, scopul fiind acela de a integra masele în cadrul mişcării comuniste.

A doua parte a volumului analizează categoriile fundamentale pe care autorul le foloseşte în Caietele din închisoare cu privire la crearea statului italian.

Dupǎ Primul Rǎzboi Mondial, socialiştii şi comuniştii şi-au intensificat critica la adresa regimului burghez piemontez, iar Gramsci a susţinut cǎ democraţia reprezentativǎ şi-a încheiat misiunea, deoarece puterea politicǎ era deţinutǎ de o clasǎ politicǎ declasatǎ şi îmbǎtrânitǎ, care nu dorea să accepte noile realităţi reprezentate prin apariţia unei noi clase; proletariatul, fapt care a determinat dezechilibrul instituţional la nivel statal. Lipsa votului universal, contradicţiile culturale, politice şi economice puteau fi rezolvate prin intermediul statului socialist întruchipat de democraţia popularǎ. Autorul devine un critic afându-se în rândul mişcării socialiste, amendată pentru pasivitatea faţă de ordinea capitalistǎ şi acceptarea modelului economic burghez, crezând în democraţia reprezentativǎ şi regimul parlamentar, devenind astfel parte a sistemului politic italian, atitudine care a avut ca efect blocarea acţiunii de tip revoluţionar.

Gramsci întrevede hegemonia proletariatului prin impunerea conducerii revoluţionare de cǎtre clasa muncitoare şi al alianţelor dintre muncitorii din nord şi ţăranii din sud împotriva capitalismului şi a statului burghez. Conform lui Gramsci, impunerea hegemoniei politice a proletariatului în vederea preluări puterii devine condiţia esenţialǎ. Influenţele leninismului asupra gândirii lui Gramsci sunt surprinse de Drǎgulin prin analize atent elaborate atunci când este prezentat conceptul de dictatură a proletariatului. Astfel, conflictul dintre clase conduce la hegemonie politicǎ, prin care grupurile sunt reduse la tǎcere, prin intermediul forţei sau al revoluţiei active, pe modelul iacobinismului.

Aşa cum am arătat mai sus, Gramsci analizeazǎ termenul de intelectual pornind de la realitatea că, în perioada risorgimentalǎ, acesta s-a aliat din punct de vedere economic cu moderaţii, devenind un agent al hegemoniei acestora, în loc sǎ devinǎ promotorul ideii de revoluţie. Gramsci introduce conceptul de intelectual organic ca alternativă la intelectualul de tip burghez. Teoreticianul sard îi criticǎ pe intelectualii italiani pentru că au eşuat în încercarea de a se transforma într-un grup hegemon, iar acesta se datorează faptului cǎ nu au avut legǎturi strânse cu masele.

Transformismul este criticat de Gramsci deoarece este sistemul de putere specific spaţiului politic italian de până la izbucnirea războiului. Autorul sard consideră cǎ sistemul politic italian nu a oferit o alternativǎ, deoarece puterea s-a concentrat în mâinile grupurilor de putere. Acestea au dezvoltat reţele clientelare în vederea menţinerii guvernelor burgheze la putere. Instituţiile statului au devenit supape ale consesului politic şi electoral, prin care guvernul controla forţele politice de opoziţie. Subordonarea aparatului administrativ al statului a caracterizat transformismul, devenind vârful de lance al sistemului politic italian. Pentru Gramsci, transformismul este sinonim corupţiei parlamentare, oferind ca exemplu guvernarea Giolitti, care a falimentat politic statul, prin fabricarea reţelelor politice clientelare meridionale. Transformismul a dus la divizarea stângii, care a refuzat „regulile”, însǎ guvernarea Depretis a atras grupurile socialiste, iar efectul a constat în lipsa de alternativǎ datorată impunerii sistemului politic piemontez. Gramsci criticǎ statul italian pentru introducerea demagogiei în discursul politic, considerând că modernizarea instituţiilor a lipsit pânǎ la izbucnirea Primului Rǎzboi Mondial.

Drǎgulin analizeazǎ critic termenii gramscieni ai revoluţiei pasive sau ai revoluţiei fǎrǎ revoluţie ca parte a fenomenului risorgimental. Astfel, Gramsci pune în luminǎ faptul cǎ idealurile revoluţiei napolitane nu au apǎrut ca urmare a voinţei populaţiei meridionale, ci ca un rezultat cultural extern, deoarece au lipsit masele care sǎ asigure victoria revoluţiei, neputându-se realiza masa critică. Elitele naţionale nu au inclus masele meridionale în procesul risorgimental, scopul fiind reprezentat de menţinerea dominaţiei şi, în acest fel, o revoluţie de tip iacobin nu a fost posibilǎ în Italia. Fiind respinsǎ de moderaţi şi liberali, vǎzutǎ ca o revoluţie fǎrǎ revoluţie, transformarea elitelor în caste s-a conturat pe parcursul procesului de modernizare, când transformismul a fabricat reţeaua clientelarǎ şi astfel unificarea italianǎ s-a produs pe considerente de ordin mercantil şi industrial. Gramsci atacǎ ordinea liberalǎ burghezǎ argumentând cǎ elitele republicanǎ şi moderatǎ nu au dorit o revoluţie activă de tip iacobin, ci a preferat revoluţia pasivǎ, aplicând reforme lente. Moderaţii i-au exclus pe catolici, iar radicalii pe meridionali în prima fază, pentru ca ulterior, intrarea catolicilor în politică să conducă la întărirea regimului liberal. Hegemonia burghezǎ liberalǎ a impus revoluţia pasivǎ ca formă a transformismului, efectul fiind acela al înlǎturării reprezentanţilor maselor culturale.

Apariţia fascismului reprezintă, în viziunea lui Gramsci, rezultatul falimentului ordinii parlamentare burgheze. Presiunea maselor proletare şi sǎrǎcirea micii burghezii i-au permis ascensiunea, cauza fiind reprezentatǎ de sistemul clientelar şi de transformismul elitelor care au impus guvernarea Giolitti, un rezultat al reacţiei foarte slabe a statului, expresie a regimului capitalisto-burghez. Transformismul şi clientelismul au paralizat instituţiile statului şi au refuzat sǎ respingǎ acţiunile fasciştilor. Odată cu falimentul instituţiilor statului liberal, aceştia au cucerit puterea politicǎ cu ajutorul soldaţilor întorşi de pe front, care dispuneau de putere şi legitimitate, reprezentând forma de exprimare a dominaţiei burgheze. Ceea ce nu a reuşit stânga a realizat fascismul şi anume sǎ angreneze masele în vederea cuceririi puterii politice, dar prin revoluţie pasivă. Gramsci considerǎ cǎ noua putere a oprit disoluţia statului liberal, deoarece a atacat transformismul în numele recrutǎrii elitelor, adicǎ au oferit burgheziei ascensiunea la poziţiile din stat, eliminând sistemul clientelar. Autorul sard consideră că fascismul nu a declanşat o revoluţie de tip iacobin, cu toate cǎ fasciştii promovau preluarea puterii politice pe cale violentǎ, inamicul fiind burghezul şi sistemul reprezentativ al partidelor politice, cu scopul înlǎturării regimului democratic, deoarece, în realitate, clasa mijlocie a fost cea care a sprijinit avântul acestora.

Risorgimento a creat condiţiile cuceririi puterii politice de cǎtre fascişti, prin faptul cǎ a înlǎturat masele. Prin triada hegemonie-transformism-revoluţie pasivǎ, Gramsci şi-a construit critica la adresa fenomenului risorgimental. Astfel, procesul revoluţionar nu se poate realiza fǎrǎ participarea mulţimilor, iar succesul mişcării fasciste, imediat dupǎ Marele Rǎzboi, se datoreazǎ clientelismului, transformismului şi alianţei elitelor politice dintre nordul burghez şi prosper cu sudul agrar şi pauper.          

A treilea volum din cadrul colecţiei se intitulează Caietul 10. 1932-1935. Filosofia lui Benedetto Croce, ediţia fiind îngrijită de Angelo Chielli, iar studiul introductiv şi traducerea au fost realizate de Sabin Drăgulin. Caietul 10, scris de Antonio Gramsci, apărut la Editura Adenium din Iaşi, a fost lansat la Librăria Open Art din Bucureşti, în luna decembrie a anului 2016.

Gramsci critică opera gânditorului şi omului politic liberal Benedetto Croce, punând accent pe filosofia praxisului. Poate să existe filosofia fără o voinţă morală conformă, pot fi separate filosofia şi norma? De ce filosofia trebuie să fie anterioară practicii? Istoria filosofiei semnifică practicitatea. Pentru Croce, Marx nu răstoarnă filosofia hegeliană, deoarece aceasta se substituie activităţilor practice, iar în „Glose”, e de părere că filosofii reproduc mecanic cele auzite revendicând unitatea dintre teorie şi practică. Gramsci consideră că soluţia lui Croce este ineficientă, deoarece Marx nu şi-a propus să substituie filosofia cu activitatea practică. Pentru omul politic liberal, filosofia se identifică cu religia şi astfel nu se poate afirma că mişcarea muncitorească germană este moştenitoarea filosofiei clasice germane. După Gramsci, filosofia praxisului este o concepţie de masă şi îl acuză pe Croce că a tras beneficii din studiile sale. Ce este teza croceană a identităţii filosofiei şi a istoriei dacă nu modul crocean de prezentare a aceleiaşi probleme spuse de „Glosele” lui Feuerbach şi confirmate de Engels în eseul său despre Feuerbach. Pentru Engels istoria este practică, pentru Croce este un concept speculativ, care nu face nimic altceva decât să meargă pe drumul invers, de la filosofia speculativă la filosofia concretă şi istorică, la filosofia praxisului şi a retradus în limbaj speculativ programul acesteia, care reprezintă gândirea croceană.

Croce a iscat un scandal cu a sa filosofie a praxisului, care studiază doar ceea ce nu este filosofic, care răstoarnă orice formă de filosofie deoarece aceasta în sine nu este altceva decât idealism. Pentru Gramsci, Croce este un filosof speculativ. Critica croceană asupra filosofiei praxisului afirmă că singura teorie a valorii este determinată de gradul de utilitate, iar teoria marxistă a valorii este altceva. Pe de altă parte, istoricul liberalismului italian bântuie într-o eroare majoră atunci când vorbeşte despre tendinţa de scădere a ratei profitului. Gramsci arată că progresul tehnic permite o creştere a plusvalorii. Astfel, contradicţiile economice devin contradicţii politice, rezolvâdu-se din punct de vedere politic printr-o răsturnare a praxisului. Autorul sard consideră că nu este corect, aşa cum face Croce, să spunem că dacă legea tendinţei scăderii ratei profitului ar fi mai exact stabilită, ar conduce mai mult sau mai puţin la sfârşitul iminent al societăţii capitaliste. Prin urmare, Croce spune că teoria valorii nu este teoria valorii, însă Gramsci arată că istoricul napoletan nu distinge teoria în sine, iar economiştii ortodocşi nu au fost fericiţi cu teza sa.

Pentru Gramsci, Croce este un anticlerical mason şi raţionalist vulgar, care combate catolicismul. Gramsci îl vede pe istoricul liberal ca pe un intelectualist şi nu ca un intelectual, deoarece judecă o mişcare istorică prin intermediul propagandei, fără a înţelege că până şi banalele istorioare sunt expresia unor mişcări, (p.133). Marea reformă a timpurilor noastre, mai importantă decât reforma religioasă, a fost filosofia praxisului, o reformă intelectuală şi morală realizată de liberalism pentru un grup restrâns. Gramsci consideră că istoricul liberal este un fel de om al Renaşterii faţă de Reforma Protestantă. Prin urmare, abordarea lui Croce pe care o are faţă de conceptul de religie este o critică implicită ideologiilor burgheze, care nu sunt nimic altceva decât construcţii ale intelectualilor. De aceea Gramsci consideră că este foarte grav faptul că Croce nu a reuşit să înţeleagă filosofia praxisului. Deşi liberalismul reproduce Reforma, totuşi a capitulat în faţa catolicismului, deoarece singurul partid liberal era cel popular, un fel de catolicism liberal. Croce nu a coborât spre popor şi nu şi-a propus să devină un element naţional.

Conform lui Gramsci, abordarea filosofiei praxisului reprezintă schimbarea poziţiei care nu este justificată în comparaţie cu filosofia anterioară a lui Croce. Prin urmare, gânditorul sard îl consideră pe Croce un filosof al praxisului fără ca acesta să ştie acest lucru. Cel mai interesat lucru la Croce este că doctrina originii practice a erorii nu este nimic altceva decât filosofia praxisului redusă la nivelul unei doctrine particulare. Astfel, eroarea lui Croce reprezintă iluzia filosofilor praxisului. Prin urmare, Gramsci afirmă că teoria suprastructurilor nu este nimic altceva decât soluţia filosofică şi istorică a idealismului subiectivist. Teoria ideologiilor politice trebuie înţeleasă ca un instrument practic de acţiune. Croce acuză dualismul teologic şi evoluţia realului ca fiind neîntemeiate şi superficiale. Istoricul napoletan a introdus conceptul de dialectică a instinctelor fiind acuzat de Gentile de faptul că a rupt procesul dezagregării evoluţiei realului. Gramsci consideră că ideile lui Croce nu ar putea să aibă impact şi că şi-a pierdut timpul cu analize superficiale şi simpliste.

Liderul comunist îl vede pe Croce ca pe un teoretician al esteticii, ca un critic al filosofiei praxisului, ca un teoretician al istoriografiei, ca un moralist creator de principii de conduită care face abstracţie de orice confesiune religioasă, care nu face altceva decât să exprime un ateism anticlerical. Prin urmare, Gramsci e de părere că Croce s-a angajat în luptă din motive meschine sau filistine, părând a fi un antimodernist şi anticatolic, dar în esenţă s-a dovedit un aliat al iezuiţilor împotriva modernismului. Atitudinea lui Croce şi Gentile i-a izolat pe modernişti în lumea culturii şi a uşurat drumul iezuiţilor, făcând să pară ca fiind o victorie a Papalităţii împotriva filosofiei moderne. Enciclica antimodernistă era îndreptată împotriva ştiinţei moderne. Croce e suspectat de Gramsci că nu a dat modernismului aceeaşi explicaţie pe care a dat-o catolicismului liberal, în legătură cu triumful religiei libertăţii. Prin urmare, Croce a exaltat victoria liberalismului asupra socialismului, devenins un fel de Papă laic, însă morala sa renascentistă nu poate să prindă la popor, însă doctrina papalităţii influenţează masele.

Gramsci îl critică pe Croce pentru felul în care abordează ştiinţa politică, care ar fi expresia unei pasiuni, mai mult intelectualistă, în sens sorelian, adică sindicalistă, dar Croce nu este Sorel. Astfel, abordarea lui Croce este şi de ordin iluminist. Gramsci e de părere că dacă teoria lui Croce ar fi adevărată, ştiinţa politică nu ar trebui să fie decât un nou medicament al pasiunilor, iar articolele politice ale acestuia sunt un medicament intelectualist şi iluminist al pasiunilor. Mitul este pasiunea, fiind o tentativă de a reduce în limbaj ştiinţific concepţia ideologiilor filosofiei praxisului văzută din unghiul revizionismului crocean. Croce reduce activitatea conducătorilor partidului care, pentru a-şi satisface pasiunile, fac din partid un instrument. Gramsci e de părere că în lupta dintre om şi natură pasiunea se numeşte ştiinţă şi nu politică, iar pentru Croce pasiunea este un pseudonim pentru lupta politică. Ştiinţa politică trebuie să explice nu doar în parte acţiunea unei părţi, ci şi acţiunea celeilate părţi. Astfel, conceptul crocean al pasiunii politice a fost inventat tocmai pentru a justifica teoria politică.

Al patrulea volum publicat în colecţie se intitulează Caietul 22.1934, Americanismul şi fordismul. Lucrarea a fost îngrijită de Silvio Suppa de la Universitatea Aldo Moro din Bari. Caietul 22 a văzut lumina tiparului în primăvara anului 2017 la Editura Adenium din Iaşi, evenimentul lansării volumului având loc la Librăria Eminescu din Bucureşti, iar traducerea a fost realizată de Sabin Drăgulin.

Antonio Gramsci pune în lumină modul de organizare al societăţii americane, în comparaţie cu cel european în general şi în particular cu cel italian. Astfel, americanismul şi fordismul reprezintă forma de organizare a unei economii raţionalizate şi pragmatice. Noul individualism şi Omul Nou, noul lucrător fordizat a fost supus la numeroase raţionalizări printre care şi interdicţia de a consuma alcool, ca o coerciţie morală, tocmai pentru a fi mult mai productiv în fabrică, fiind remunerat de industria fordizată şi raţionalizată. În Europa a existat o tentativă de introducere a americanismului şi fordismului de către vechile grupuri plutocratice pentru a armoniza structura social-demografică europeană cu noua producţie, după modelul industrial dezvoltat de Henry Ford. Antonio Gramsci consideră că rezistenţa la fordism se datorează faptului că Europa s-a obişnuit să aibă totul fără eforturi, menţinând armatele de paraziţi, consumatori de plusvaloare, care sunt funcţionarii, clerul, proprietarii de pământ, populaţia pasivă economic, ce sunt rezultatul unei economii depăşite. Gramsci îşi dezvoltă astfel raţionamentul cu privire la înţelegerea evenimentelor politice care au avut loc în Europa după Marele Război. America a acumultat capital deoarece nu există elemente parazitare, iar industria s-a dezvoltat ceea ce a condus la creşterea nivelului de viaţă. Astfel s-au dezvoltat comerţul, transporturile, producţia având o poziţie dominantă în modelele lui Ford.

Antonio Gramsci arată că America de Nord are Rotary Club şi o organizaţie creştin ecumenică YMCA, (p. 92), iar Europa are masonerie şi iezuiţi. Conform lui Gramsci, au existat tentative de a introduce YMCA în Italia şi de a acorda ajutoare industriei italiene, adică lui Agnelli, patronul FIAT. În SUA raţionalizarea a condus la un nou tip uman, printr-un mod de lucru diferit şi a unui tip de producţie industrială corelată cu salariile ridicate. Lupta constă în menţinerea dreptului de proprietate asupra propriei meserii, împotriva libertăţii industriale. Sindicatele în SUA, sunt mai mult organizaţii corporative a meseriaşilor ce se ciocnesc cu cele ale industriaşilor, care doresc lichidarea acestora, ceea ce pare a fi un fenomen progresist. Astfel, în Italia s-a încercat a se introduce modelul fordist, însă în loc de americanism s-a trecut la ruralism. În Peninsulă, orice minimă tentativă de organizare sindicală a fost înăbuşită din faşă. Agnelli a încercat să acapareze şcoala muncitorească din cadrul grupului FIAT, YMCA a încercat să iniţieze cursuri de americanism, sub forma mişcărilor corporatiste.

Gramsci analizează sexualitatea ca pe o funcţie economică în societate, odată cu diviziunea muncii. În oraşele industriale natalitatea a scăzut datorită dezvltării industriei care necesită pregătire şi o adaptare psihofizică în funcţie de activităţile specifice producţiei. Astfel, tipul de hrană, locuinţele şi tradiţiile au suferit modificări, iar nivelul scăzut al natalităţii din spaţiul urban reconfigurează compoziţia sociopolitică determinând problema hegemoniei. De aceea o criză cauzată de coerciţie în domeniul sexual poate agrava prostituţia legală şi organizată, iar reglementarea sexualităţii devine dificilă. Fordismul conduce la crearea unei noi etici sexuale, în conformitate cu noile metode de producţie şi de muncă. Ford este interesat până şi de raporturile sexuale ale angajaţilor săi şi de nivelul de trai al familiilor acestora. Noul tip de om cerut de raţionalizarea producţiei nu se poate realiza până când instinctul sexual nu va fi raţionalizat, adică reglementat (p. 87).

Gramsci subscrie principiului coerciţiei în organizarea producţiei şi a muncii, apreciind că este corect, dar forma este greşită, apelând la modelul militar. În America, raţionalizarea muncii, prohibiţia, cercetările industriaşilor asupra vieţii intime a muncitorilor, inspectarea moralităţii muncitorilor din industrii, reprezintă necesitatea noilor metode de muncă, adică aspectul coerciţiei. Taylor, prin metafora gorilei dresate, spune că scopul final al societăţii americane constă în dezvoltarea în interiorul lucrătorului a automatismelor şi înlocuirea inteligenţei  şi a iniţiativei personale, prin reducerea lucrătorului din fabrică la aplicarea unor operaţiuni productive făcute mecanic, fară să mai poată gândi. Astfel, cine nu se adaptează industrialismului va fi eliminat din câmpul muncii.

În această interpretare Ford este un industriaş puritan a cărui iniţiativă are ca scop conservarea în afara spaţiului muncii a unui echilibru psihofizic menit să împiedice colapsul fiziologic al lucrătorului, stors de noua metodă de producţie, (p. 113). Astfel, industriaşul american se preocupă de starea fizică şi de eficienţa muncitorului cu scopul de a avea o forţa de muncă stabilă şi în acest sens îi oferă un salariu mare pentru a-l fideliza. Salariul mare din fabricile lui Ford semnifică faptul că lucrătorul trebuie să cheltuie banii raţional, pentru a-şi menţine eficienţa muscular-nervoasă. Acesta a fost motivul pentru care a început lupta împotriva alcoolismului şi a prohibiţiei, care a devenit o funcţie a statului, pentru ca criza morală să nu se extindă în rândul maselor lucrătoare, după o perioadă lungă de şomaj. Astfel, munca obsedantă provoacă depravare alcoolică şi sexuală.

Pentru Gramsci, ceea ce se cheamă americanism este o critică preventivă a vechilor straturi care ar fi zdrobite de către noua ordine. Metoda modernă de producţie a produs frisoane intelectuale şi morale, iar exaltările americanismului sunt produsul resturilor straturilor aflate în criză. După Gramsci, societatea americană a fost dorită de clasele înalte şi acceptată  de celelalte clase, fiind prezentată în Europa ca pe o societate omogenă, fără conflicte, neexistând lupta de clasă, spre deosebire de societatea europeană care stagnează.

În încheierea acestei recenzii consider că prin publicarea de editura Meridiane Publishing a colecţiei Biblioteca Gramsciană şi-a propus introducerea ideilor autorului sard în spaţiul cultural intelectual românesc, având în vedere că Gramsci a fost cel mai important intelectual italian al secolului al XX-lea, fiind ales de Palmiro Togliatti ca primul intelectual şi ideolog al Partidului Comunist Italian după Al Doilea Război Mondial. Lecturarea operei lui Gramsci necesită înţelegerea contextului epocii, deoarece multe din interpretările doctrinare ale sale se înscriu în linia tânărului militant, afliliat insternaţionalei comuniste. Pe de altă parte, unii intelectuali s-au întrebat cui i-ar servi o astfel de colecţie în România. Răspunsul poate fi oferit celor interesaţi de subiect numai prin parcurgerea textelor lui Antonio Gramsci care, pentru unii, ar putea produce o adevărătă emulaţie, iar pentru alţii ar putea reprezenta o adevărată sursă de criticism la adresa ideilor sale. Prin urmare, apariţia celor patru volume, expuse succint în prezenta recenzie dedicată Bibliotecii Gramsciene reprezintă o oportunitate pentru cei interesaţi.

Articol publicat în revista Punctul Critic, Nr. 3, 2017

[1] „Revista Polis”, Volum IV, Nr. 3 (13), Serie nouă, iunie-august 2016, p. 183-187.