Cărţi

articolul anterior articolul urmator

„Pe Radu Aldulescu l-am debutat în «România literară» fără să-l cunosc”

0
4 Jun 2013 13:23:13
Daniel Cristea-Enache
Cristian Teodorescu, în 1984    FOTO  Florin Iaru
Cristian Teodorescu, în 1984    FOTO  Florin Iaru

Cristian Teodorescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Cristian Teodorescu, tocmai s-a încheiat o nouă ediţie a Tîrgului de Carte Bookfest, unde v-am văzut şi ascultat prezentînd scriitori români şi străini. În Supravieţuirile lui Radu Cosaşu e o scenă în care autorul-personaj îl observă pe temutul Reznicek (Leonte Răutu) studiind cu stupefacţie, după 1990, ziarele româneşti neruşinat de libere de pe o tarabă.

Fiind dvs. un tînăr prozator chinuit în anii ’80, ca întreaga generaţie din care faceţi parte – pe cine aţi aduce, cu gîndul, în babilonia de la Bookfest 2013? Şi de ce?

Cristian Teodorescu: Oameni care par a se fi integrat democraţiilor occidentale pe unde au ajuns, încît ai zice despre ei că le-a pătruns democraţia în măduvă, cînd e vorba de România, adică de Românica, vorba Gabrielei Adameşteanu, odată-şi ridică poalele în cap. La noi, îl auzi pe cîte unul, nu-i acelaşi lucru. Aici Democraţia trebuie asistată şi înţeleasă în manifestările ei de la faţa locului. Responsabili cu democraţia sînt numai cei care ne plac nouă, ceilalţi nu fac altceva decît să pună la cale restrîngerea ei. Chestia asta, de tip noi şi ai noştri, o vezi şi cînd e vorba de cărţi. Aşa că pînă să convoci pe nu ştiu cine dintre cei care hotărau înainte de 1989 ce cărţi pot apărea şi care ar fi trebuit puse la index, să ne aducem aminte de lucruri mai din zilele noastre. Sînt edituri la noi care au respins autori români din prostie sau din cauză că n-aveau recomandări de la persoane de încredere. Or, ca unul care a publicat în reviste şi a recomandat editurilor diverşi autori nedebutaţi, asupra cărora nu m-am înşelat, pot să vă spun că regula numărul unu e şi cea mai simplă: să citeşti manuscrisul. Dacă te iei după unul şi altul, care-şi dau cu părerea pe necitite sau pe răsfoitelea, despre cîte un autor – Ai auzit de cutare? – poţi să dai peste cîte un bou cu pretenţii care să te sfătuiască să nu te încurci cu nu ştiu cine.

Pe Radu Aldulescu l-am debutat în România literară fără să-l cunosc. I-am citit un text şi asta mi-a ajuns. Mult mai tîrziu aveam să aflu de la el că ne întîlniserăm înainte de asta la bufetul tipografiei Informaţia, el, tipograf, eu, corector. Pe atunci mi se întîmpla, în schimb, să refuz texte ale unor persoane cît se poate de cunoscute, care aveau şi nimbul unei vagi disidenţe sau al unei persecuţii care li se trăgea de la relaţia cu vreun disident cunoscut.

Asta ca să nu mai spun de autorii care veneau după ‘90 cu un aer revoluţionar să le public eu ce le fusese refuzat înainte, din motive politice. Pe cîţiva îi ştiam din vedere, pe alţii, nu. Cîtorva le-am publicat memoriile, în serial în România literară. Altora nu le-am publicat proza de ficţiune, fiindcă mi se părea proastă.

Dacă v-aş spune că aş fi curios să aud ce zic cenzorii dinainte despre literatura care apare acum şi mi-aş imagina că ăştia ar cădea pe spate văzînd ce literatură apare acum, asta ar însemna să cred că în ultima ei perioadă cenzura de la noi acţiona în numele unor principii, care or fi fost ele, şi în numele unei ideologii. Rahat. Cenzorul român – pe unul îl cunosc – te rădea pe tine la cuvinte, la fraze şi la scene, în timp ce el semna traduceri din autori occidentali, care erau altceva. Aşa că în timp ce, de exemplu, cenzorul autohton dădea drumul unor scene erotice din autori străini, cu condiţia ca ei să fie de stînga prin ţările lor, ţie, ca autor român, îţi tăia orice tentativă de erotism literar. Privilegiul ăsta nu-l aveau decît cîţiva scriitori verificaţi, la fel cum privilegiul de a-ţi pune întrebări despre socialism, comunism şi despre viitorul lor nu-l aveau decît aceiaşi scriitori, care puteau fi întrebuinţaţi  la o adică drept probe că în România nu e cenzură. Am văzut, întîmplător, ce scria cenzorul care s-a ocupat de primul meu roman ca o concluzie de lectură scrisă cu creionul: „Carte minoră, bîrfă de provincie!”. I-am ţinut minte numele. Şerban Velescu. După revoluţie ne-am întîlnit. El mi s-a lăudat că a dat drumul romanului meu, care, mi-a spus, poate că n-ar fi trecut altfel! – Cum aşa?, zic. – Pentru că în afară de cenzorul oficial, mai era unul, la fiecare carte. Şi dacă la o carte, primul cenzor spunea că nu-i primejdioasă, cel de-al doilea nu se mai obosea cu ea. Or, el, Şerban Velescu, n-a vrut să atragă atenţia asupra romanului meu, din motive pe care le ştim amîndoi, nu? Redactorul cărţii, doamna Magdalena Bedrosian, mi-a explicat mai tîrziu ce voiau să însemne cuvintele scrise de cenzor cu creionul, cuvinte care i se adresau ei, dar care ar fi trebuit să-l ajute şi pe el la un caz de ceva. „Eu nu l-aş publica. Poate da bătaie de cap.”

Versiunea integrală, pe LiterNet.  

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările