„Pescăruşul de la geam. Jurnalul unui cuib“, cea mai recentă carte scrisă de Veronica D. Niculescu | FRAGMENT

„Adevărul“ vă prezintă, în exclusivitate, din „Pescăruşul de la geam. Jurnalul unui cuib“, cea mai recentă carte scrisă de Veronica D. Niculescu, publicată de Editura Polirom.

Grégoire nu e un pescăruş al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperişurile oraşului. An de an îşi face cuibul şi îşi creşte puii pe terasa aceleiaşi clădiri, la adăpost de oameni, dar nu şi de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposeşte chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă şi... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca graniţa dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observaţiei e completată de fineţea notaţiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoţia, uimirea trăite în faţa spectacolului mereu nou al naturii.

„Pescăruşul de la geam îi urmăreşte pe pescăruşul Grégoire şi perechea sa, de la prima frunză aşezată la cuib până când cresc puii şi zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl ţin în al şaselea an de observaţie. Alte personaje în povestea adevărată care se desfăşoară în centrul Bucureştiului sunt ciorile grive, drepnelele şi vântureii roşii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebaţi pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere şi speranţă – lucruri pe care le putem învăţa de la păsări şi de care avem cu toţii nevoie pentru a supravieţui, acum şi oricând.” (Veronica D. Niculescu)

FRAGMENT

„16 mai

Ce diferiţi mi se par astăzi, parcă brusc au crescut, nu mai sunt bobocii de acum două, trei zile. S-au alungit, spinările li s-au împestriţat, încep să se ivească penele pe aripi – pe vârfuri sunt haşuri gri, acolo vor fi penele lungi şi negre, iar pe primul tronson al aripii, care stă lipit de spinare, spre umăr, puful lasă loc unui penaj gri-maroniu, pestriţ. Vor fi bine camuflaţi în continuare aici aceşti falşi şoimi – penajul puilor seamănă mai mult cu al răpitorilor, decât cu al pescăruşilor adulţi.

Schimbări şi-n comportament. Au început să facă mici salturi şi să dea din aripi. Ţopăie pe loc sau se reped spre câte un lucru – orice crenguţă în mişcare sau os rămas în urma mesei sau bucăţică de hârtie adusă de vânt. Sar de parcă ar urma să-şi ia zborul, fâlfâie puternic, stângaci, pedalează câteva clipe prin aer, apucând prada în cioc, şi aterizează repede înapoi pe pământul de care nu se pot desprinde decât între un pas şi altul.

Dorm unul într-altul, câte doi, câte trei, alegându-şi câte-un obiect care ţine şi de ascunzătoare, şi de pernă. Ieri după-amiază au dormit cu capetele proptite de o sticlă de apă, răsuciţi, cu ciocurile întoarse în sus şi cu burţile lipite de pământ, cu aripile lăbărţate când somnul era mai adânc, lăsând să se vadă o pielicică trandafirie.

E mai multă mizerie ca-n alţi ani pe terasă, vântul a adus câteva resturi de la muncitori, de pe schele, dar pescăruşii bucureşteni folosesc fiecare obiect care le iese în cale: se joacă, vânează, dorm cuibăriţi lângă ele. Ba o sticlă de plastic, ba o bucată de polistiren expandat.

În cuibul de frunze nu prea mai revin, acum terasa întreagă le-a devenit cuib.

Foarte des, Fiona patrulează pe parapet, delimitând graniţa, uneori speriată când puii aleargă încolo şi încoace pe dalele de pe margine, deşi ei sunt încă prea mici ca să sară. Deocamdată nu pot sări nici măcar pe chepengul cel sigur, cu o înălţime pe jumătate faţă de parapet.

Fiona şi Grégoire stau mult în puncte înalte, dimprejur, pe pervaz, aici, la bloc, sau pe hotel, pe aripa din faţă şi pe cea din dreapta, şi de acolo vorbesc întruna, între ei sau cu puii, tot delimitând spaţiul, construind prin puncte sonore lumea pe care puii deja încep să o înveţe. Ţes un spaţiu din sunete, aşază repere. Măcăne scurt, latră, miaună şi iarăşi măcăne – mai ales acest măcănit, mărunt, dens, este un mod de-a comunica al părinţilor cu puii. Ieri, când mă uitam prin binoclu, am văzut pentru prima oară în toţi aceşti ani cum un pui răspunde la măcănitul mamei dând din cioc exact cu aceleaşi mişcări repezi, mac-mac-mac-mac. Nu se auzea nici un sunet până la mine, dar mişcarea era identică şi cu siguranţă părintele auzea răspunsul.

Ieri către seară, sub un nor negru, jos, vânturelul roşu mi-a trecut prin faţa ferestrei. I-am privit zborul ireal, o alunecare continuă, lină, precisă, o coadă lungă, subţire şi dreaptă şi aripi ca secerile pornite direct de sub cap şi îndreptate spre spate. O săgeată.

A plouat toată noaptea. În dimineaţa curată, puii se ivesc şi mai mari, cu începutul penajului şi mai clar, de parcă ploaia ar fi scuturat din puful de pe ei, ca de pe păpădii.

Drepnelele din curtea interioară coboară pentru prima oară în nişele de piatră de sub acoperişul bisericii. Abia de ai timp să înţelegi ce s-a întâmplat când vezi câte una dispărând din zborul fragmentat. Acum îţi zbura sub ochi, acum nu mai este. S-a topit în bezna din crăpătura de piatră. Încă nu am reuşit să fotografiez nici una. Nici nu m-am străduit, sunt ocupată cu privitul, dar fotografiatul pare şi o misiune imposibilă.

Plouă cu soare la ora 16, suntem chiar sub graniţa dintre senin şi-un nor negru, înalt. Stropi de argint peste dud şi mesteceni. Puii se bucură o vreme de apă, după care se adună unul într-altul şi rămân, aproape verticali, sub mica streaşină de tablă a parapetului terasei. Au tălpile lipite de perete, burţile la fel, ciocurile la fel. Par nişte lilieci atârnaţi pe zid, dar cu capul în sus.

Chiar înainte de izbucnirea ploii, o păsăruică mică mi-a trecut prin faţă şi s-a aşezat lângă mine, pe pervaz, la mai puţin de doi metri. Am crezut că e o vrabie. Când am întors capul cu grijă, am descoperit cu uimire un graur. Strălucea, negru-verde-violet, înţepând aerul cu ciocul galben, lung, fin. M-a privit cu ochiul drept, apoi a plecat, fără să se arate vreun pic panicat.”