Peter Brook şi adevărurile sale

Peter Brook face parte din acea categorie rarissimă şi cu atât mai valoroasă de practicieni ai scenei (regizori, actori, scenografi) care au în portofoliu şi o activitate teoretică importantă. Risipită în cărţi, articole şi interviuri, acestea din urmă depăşind cu mult condiţia de declaraţii circumstanţiale.

Brook a devenit celebru peste tot în lume nu doar datorită spectacolelor sale, fie ele de teatru, de operă ori filmelor care într-un fel sau altul i-au însoţit creaţia teatrală, adică prin zămisliri artistice care, cum se spune, au făcut dată, ci şi graţie cărţii sale, o carte-cult, Spaţiul gol. La urma urmei, o scriere de tinereţe. Publicată în 1968, atunci când regizorul de abia dacă depăşise cu ceva vârsta de 43 de ani.

Sigur, ca şi în alte cazuri, cel mai cunoscut fiind cel al lui Stanislavski, nu tocmai diferit fiind şi cel al lui Grotowski, în România, gândirea teoretică a lui Brook a fost, până la finele lui 1989, doar fragmentar şi intermediat cunoscută. După respectiva dată, cum s-ar zice, Brook a avut noroc. Căci editura Unitext şi traducătorul Marian Popescu, au dat o primă versiune în limba română a cărţii-cult (1997), urmată în 2014 de o nouă traducere datorată Monicăi Andronescu, publicată în colecţia Yorick a editurii bucureştene Nemira. Tot acolo a apărut, în 2007, Fără secrete - Gânduri despre actorie şi teatru, un volum din 1993 care reuneşte trei conferinţe susţinute de Brook la Paris şi Kyoto în anul 1991.

Punct şi de la capăt 40 de ani de explorări în teatru, film, operă, carte cu puţină vreme în urmă apărută în limba română graţie unei traduceri semnate de Dana Ionescu (Editura Nemira, colecţia, Yorick, Bucureşti, 2018), este una mediană. Ediţia românească se bazează pe varianta în limba engleză, care datează din anul 1987. Este o carte cu istoric, cum se dovedeşte dacă citim postfaţa Brook şi dublul său, datorată lui George Banu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai creaţiei lui Brook. Creaţie căreia marele teatrolog francez de origine română i-a dedicată o exegeză fundamentală. Şi anume Peter Brook. Spre teatrul formelor simple.

Cartea Punct şi de la capăt reuneşte, grupate în nouă secvenţe, texte datorate lui Peter Brook, la a căror regăsire şi selecţie au contribuit, în măsuri diferite, Nina Soufy, George Banu şi Marie-Hélène Estienne. În perioada de pregătire pentru tipar, Brook a ţinut să facă anumite corecturi, să modifice şi să înlocuiască cuvinte. Situaţie relevantă nu doar pentru ambiţiile sale de perfecţionist, ci şi pentru convingerea lui de o viaţă. Totul curge.

Temele principale pe care le abordează Peter Brook, îndeosebi în acele secvenţe care se referă la teatru, sunt în mare aceleaşi discutate în Spaţiul gol. Teme devenite obsesii. Desigur, obsesii sănătoase. Adică textul dramatic, raporturile dintre acesta regizor şi actor, necesitatea revenirii la marile texte ale omenirii chiar dacă la origine ele nu au fost destinate teatrului, eternul Shakespeare, ce înseamnă el pentru englezi, dar şi pentru ceilalţi europeni, diferenţele de receptare, dar şi de aşteptare, spaţiul care înseamnă cu totul altceva decât pereţii unei clădiri, capacitatea creatorului autentic de a îmblânzi spaţii aparent neprielnice, dacă nu cumva chiar iniţial ostile de-a dreptul, perspectiva, unghiul, punctul de vedere, actorul şi relaţia acestuia cu regizorul („el [regizorul] trebuie să îl ajute pe actor şi să fie el însuşi, şi să meargă dincolo de el însuşi, astfel încât să facă posibilă o înţelegere ce depăşeşte reprezentările limitate ale fiecăruia din realitate“), dar şi cu textul (zice Brook: „actorul nu trebuie să uite o regulă de aur: piesa e mai mare decât el“) şi cu etapele prin care trece realizarea rolului, cum se modulează relaţia respectivă în cazul a ceea ce George Banu numea actorii unici (aşa cum au fost Paul Scofield sau John Gielgud), marile revoluţii din istoria teatrului. De la Gordon Craig la Beckett, de la Grotowski Julian Beck, de la Artaud la Peter Weiss.

De ce oare simte nevoia unor astfel de reveniri Peter Brook? Simplu. Să ne reamintim că în prefaţa la Spaţiul gol, marele om de teatru ne avertiza că, în momentul în care noi îi citeam cartea (iar momentul acelei lecturi era, cum spuneam, 1968), aceasta era depăşită. În Prefaţa la Punct şi de la capăt, Brook nota: „N-am crezut niciodată într-un singur adevăr. Nici în al meu, nici în adevărurile altora. Părerea mea e că toate adevărurile pot fi folositoare undeva, cândva. Însă nu poţi fi folositor decât dacă te identifici pătimaş, total, cu un anumit punct de vedere“. Brook ne înfăţişează punctele sale de vedere, le demonstrează, argumentează, dar adaugă în aceeaşi Prefaţă: „Pentru ca un punct de vedere să fie de folos, trebuie să îl îmbrăţişezi cu toată fiinţa până la moarte. Şi totuşi, în acelaşi timp, o voce dinăuntru şopteşte N-o lua prea în serios! Ţine-l strâns, dar dă- i drumul uşor!“.

Pare-se chiar că în cazul spectacolelor de operă există mai multe adevăruri. Al dirijorului, al cântăreţilor şi al regizorului care susţine că spectacolul de operă este teatru. Aşa că în secvenţa Războiul de patruzeci de ani, Brook ne istoriseşte cum s-au împăcat aceste adevăruri în cazul unor spectacole cu Salomé, Faust, Evgheni Oneghin, Carmen, celebrul Carmen. Mai aflăm, citind cartea lui Peter Brook Cum se filmează o piesă, pagini din istoria celebrului Centru de cercetări teatrale, ce a fost la fel de celebrul Bouffes du Nord. Şi multe, multe altele.

Peter Brook - PUNCT ŞI DE LA CAPĂT - 40 de ani de explorări în teatru, film, operă ; Traducere de Dana Ionescu, Editura Nemira, colecţia Yorick, Bucureşti, 2018