Piper pe patimă. Despre scriitorul Borco Ilin şi volumul „Aşteptăria“

Viaţa doare şi doare pentru că se trăieşte. Toată frumuseţea ei stă în faptul că trece şi că între timp iubim, şi nu de puţine ori.

Pe Borco Ilin l-am văzut prima dată la emisiunea Piper pe limbă al lui Robert Şerban. Mi s-a părut un om deschis, inteligent, afabil, mare călător, „un aventurier fermecător, un tînăr visător“, cum ar cînta Angela Similea. Cum sunt maghiar care scrie şi în română, mi-a plăcut şi că este sîrb care scrie şi în română. Cînd am auzit titlul volumului lui, Aşteptăria, l-am rugat pe Robert să-mi facă rost de el. Şi într-adevăr, în cîteva săptămîni, am primit cartea.

L-am citit cu o bucurie neîntinată. Ieri l-am felicitat pe autor şi nu ştiam cum să-i numesc volumul. „Proză scurtă” — scrie pe copertă, dar este o proză cu multă patimă. Chiar şi în dedicaţia pe care nu-mi permit s-o citez, Borco are o forţă răscolitoare. 

Cred că scriitura lui e foarte creativă. „Odal era o corcitură imensă, prea mare pentru o moarte strîmtă în care va trebui să încapă într-o zi.” (Paratrăsnetul); „La vremea aia îmi închipuiam timpul ca pe un bătrîn, care aşteaptă în rîndul sfinţilor. Timpul care acuma muşcă din mine cu dinţii cariaţi de tristeţe şi care parcă-mi trosneşte în oase.” (Nunta). Se înţelege despre ce vorbesc. Întîlnim aici o forţă lirică care ne izbeşte. Interesant este că după asemenea fraze, mai poate începe o povestire. Adică forţa unor imagini nu blochează, cum se întîmplă de multe ori, povestirea, întîmplările. Adîncimea lirică nu taie firul prozei. De fapt, chiar în timp ce cititorul înregistrează ceea ce se spune frumos despre moartea lui Odal sau despre timp, e deja curios ce se va întîmpla în continuare.

Dedicaţia îmi relevă încă un lucru, şi anume că Borco Ilin aşa vorbeşte. De aici caracterul oral al povestirilor. Nu e nimic „postmodern” aici (e numai o caracterizare, Borges sau Esterházy îmi plac foarte mult, dar textele lui Ilin sunt de altă factură). Autorul lucrează la Muzeul Satului din Timişoara, probabil că a auzit deja un număr mare de oral history, dar în Piper pe limbă era un om care el însuşi povesteşte uşor şi trăieşte mult. În definitiv, găsim ceea ce suntem.

Cred că mie mi-a plăcut cel mai mult Racum, o povestire compactă, melancolică (marii trăitori şi cei care iubesc intensiv sunt mereu melancolici) despre un gropar. Dar să nu vă piară cheful: arta e, înainte de toate, frumosul.