Plăcerea lecturii la ore fixe

FOTO Shutterstock

Iată că avem o nouă zi în care să celebrăm cititul. După Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor (23 aprilie), Ziua Culturii Naţionale (15 ianuarie), Ziua Mondială a Cititului Împreună (2 februarie), Ziua Limbii Române (31 august), de acum încolo, pe 15 februarie sărbătorim Ziua Naţională a Lecturii.

N-am niciun dubiu că deputatul care a iniţiat proiectul de lege a avut bune intenţii. Şi din toată tevatura, măcar zilele astea s-a vorbit intens despre citit, chiar dacă de multe ori ironic sau critic.

Căci cum să nu ironizezi soluţia găsită de autorităţile executive: câte 15 minute de citit la oră fixă, de la 11 şi de la 14, în toate şcolile din România, indiferent de ora de curs! Ca şi cum aşa funcţionează cititul de plăcere. Ca şi cum şoferii aflaţi în trafic vor citi mai mult dacă băgăm un articol în codul rutier ca toată lumea să se oprească 15 minute acolo unde e, la ora 14, şi să citească o carte.

Dar revin: dacă ne uităm la partea plină a paharului - că jumătate sigur nu e - , lumea a vorbit despre citit. În multe şcoli, Doamne-ajută, au fost invitaţi scriitori să le citească elevilor, ceea ce ar fi de dorit să nu se-ntâmple doar la zile festive, ci să devină o obişnuinţă.

Cert este că deja ştim cam toţi că suntem codaşii Europei la citit şi aceasta începe să fie resimţită ca o problemă acută. Este, totuşi, un prim pas spre însănătoşire.

Dar această însănătoşire nu va veni doar din gesturi declarative ale politicienilor şi nici din legi cu dispoziţii exclusiv permisive, adică de tipul „Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, serviciile publice deconcentrate, (...) precum şi instituţiile de învăţământ superior pot acorda sprijin material, financiar şi logistic bibliotecilor, muzeelor”, aşa cum spune articolul 3 al Legii 21/2022 privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua naţională a lecturii şi cum spun şi următoarele.

Pentru că, îmi permit să subliniez eu, dacă legiuitorul nu şi-a dat seama până acum, atunci când Parlamentul spune „pot acorda sprijin material”, autorităţile precum ministerele, primăriile şi subordonatele lor înţeleg: „pot şi să nu acorde sprijin financiar”, ceea s-a întâmplat şi cu ocazia Anului Lecturii şi se întâmplă şi acum.

Să zicem însă că legea a fost adoptată cu o lună în urmă şi nu era timp de bugetat acţiuni.

Lasă că finanţarea bibliotecilor publice şi şcolare este obligaţie permanentă a autorităţilor locale, neîndeplinită sistematic de covârşitoare lor majoritate, lasă că programul de achiziţie de carte al Ministerului Culturii – da, ministerul acela care a avut în ultimul deceniu în mod constant buget mai mic de 0,1 la sută din PIB – s-a derulat ultima dată în 2013, dar hai să zicem că de la anul Ziua Naţională a Lecturii va beneficia de organizare mai pe îndelete.

Însă ceea ce mi-aş dori ca politicienii, oricât de bine intenţionaţi, să ia în considerare, este acest lucru: ca să aducem copiii mai aproape de plăcerea lecturii, nu avem nevoie de mai multe gesturi declarative de la politicieni. Din acestea şi zile festive avem de ajuns.

Ca să aducem copiii mai aproape de plăcerea lecturii este nevoie de finanţare şi de modele.

Avem nevoie de biblioteci în grădiniţe şi şcoli, cu cărţi noi, la zi, care să le vorbească celor mici pe limba lor, în culori atrăgătoare.  

Avem nevoie de biblioteci publice, comunale, orăşeneşti şi municipale, cu bugete suficiente pentru achiziţii noi de carte încât măcar să respecte normativele prevăzute de Legea Bibliotecilor.

Avem nevoie de profesori şi educatori bine pregătiţi şi cu dragoste de carte, care să îndrume copiii spre lectură.

Şi mai este nevoie de modele.

Copiii învaţă din tot ce văd în jurul lor: de la televizor, din reclamele de pe stradă, din ce văd pe reţelele sociale, din modelele de oameni de succes pe care le promovează societatea.

Ce credeţi că învaţă copiii de la politicieni care fac două dezacorduri în 5 minute, cum am auzit recent un fost ministru de finanţe într-o emisiune TV în prime time?

Cât respect pentru carte să aibă tinerele generaţii, când la emisiunile tv sunt trimişi de partide oameni are de abia leagă două propoziţii şi nu au o coerenţă sesizabilă în exprimare?

Lucrurile astea se văd, iar copiii şi adolescenţii, care sunt critici cu o acuitate formidabilă, le văd şi le verbalizează.

„Dar de ce să citim, doamna, uitaţi la cutare, nu leagă două vorbe şi e ministru”. Nici nu mai ştiu de câte ori am auzit asta, cât am fost profesoară de română.

Copiii şi tinerii învaţă din puterea exemplului şi nu din predici.

O să avem mai mulţi cititori, poate, dacă o să avem şi noi preşedinţi care-şi prezintă anual lista de cărţi favorite, ca Barack Obama, dacă o să avem politicieni care îşi demonstrează prin discursuri şi fapte lecturile, inclusiv dacă o să avem politicieni care vorbesc public despre lecturile lor.

Haideţi să ne uităm puţin în jur şi să ne întrebăm ce anume din societatea românească îi transmite unui copil că e important să citeşti.

Să ne uităm puţin în oglindă şi apoi să le ţinem copiilor predici despre citit.